Înainte spre mai jos

omenirea-e-pe-duca

„Ca fiinţă creativă şi distructivă, dacă omul ar avea deplina înţelegere a Adevărului Absolut, după un timp i-ar perturba perfecţiunea pentru a reinventa absolutul propriilor sale iluzii.

Resursele insatisfacţiilor omeneşti sunt nelimitate, iar noi i-am spus progres impactului insatisfacţiilor cu voinţa.

Ultima formă de ignoranţă în care mă simt dezvinovăţit este de a nu-i înţelege civilizaţiei evoluţia spre progres atâta vreme cât pătrunderea în tainele fenomenelor şi ale materiei este direct proporţională cu regresul fiinţei umane.”

Ion Ţugui – Sufletul între teroare şi sublim

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2gEmt6o

Suflete moarte

nikolai-gogol

”Trimiseră după doctor ca să-i lase sânge, dar își dădură seama că procurorul nu mai era decât un trup fără suflet. Așa că abia atunci află lumea, cu durere, că decedatul avusese chiar și suflet, deși – din modestie – el nu lăsase niciodată să se vadă acest lucru. Și totuși, faptul morții este în aceeași măsură de îngrozitor, atât pentru omul de rând, cât și pentru unul mare: cel care, până de curând, umblase, se mișcase, jucase whist, iscălise hârtii și fusese văzut atât de des printre slujbași, cu sprâncenele-i stufoase, și cu ochiul lui care clipea mereu, sta acum lungit pe masă și ochiul stâng nu-i mai clipea. Doar o sprânceană rămăsese ridicată, a întrebare. Dumnezeu știe ce întreba mortul: de ce a murit sau de ce mai trăise?
Este absolut nelogic! Este de necrezut! Nu-i cu putință ca niște slujbași să se sperie singuri, să scornească atâtea absurdități, să se îndepărteze de realitatea de care chiar și un copilaș și-ar da seama! Așa vor gândi mulți cititori, dojenindu-l pe autor pentru neverosimil, sau își vor spune că bieții slujbași au fost niște proști. Omul împarte cu dărnicie cuvântul ”prost” și e gata să-și cinstească aproapele de douăzeci de ori pe zi cu el. E de ajuns ca din zece părți una singură să fie proastă, pentru ca – în pofida celor nouă părți bune – tu să treci drept prost.”

Fragment din ”Suflete moarte”, opera lui Nikolai Vasilievici Gogol, dramaturg, romancier și scriitor rus.

Date despre autor:

http://bit.ly/2a4hPsO

Ascultă,

T.Muşatescu.surzi

 

tudor-musatescu

Tudor Mușatescu (n. 22 februarie 1903, Câmpulung-Muscel – d. 4 noiembrie 1970, Bucureşti) a fost un poet, prozator, dramaturg și umorist român.
A absolvit facultatea de litere și filozofie și facultatea de drept. Provenind din familia unui avocat, „contaminat” de înclinațiile artistice ale mamei sale, Tudor Mușatescu este cuprins de patima scrisului încă din anii de școală.

Scrie epigrame, compune de unul singur o revistă scrisă de mână, „Ghiocelul”, cu versuri, schițe și chiar cu o piesă de teatru, intitulată „Ardealul”. A scris schițe, romane, piese de teatru dar succesul i-a fost adus de teatru.

La maturitate, atât ca vârstă, cât și ca formație artistică, Tudor Mușatescu se dedică trup și suflet teatrului, în calitate de dramaturg, traducător, director de scenă, de conducător și proprietar de teatru. Criticii l-au considerat un fidel continuator, în perioada interbelică, al comediei caragialene de moravuri, prin tipologie, situații și dialoguri spirituale. Debutul scenic l-a avut la Paris, în 1923, în piesa Focurile de pe comori.

Piesele de teatru ale lui Mușatescu, cu deosebire comediile „Titanic-Vals”, „…escu” și melodrama „Visul unei nopți de iarnă”, au avut succes și în străinătate.

Multe dintre ele au fost traduse în limbile franceză, engleză, germană, italiană, greacă, poloneză, cehă etc.

Opera:

Teatru

Focurile de pe comori (1923)
Panțarola (1928)
Sosesc deseară (1931)
Titanic-Vals (1932)
…escu (1933)
Visul unei nopți de iarnă (1937)
Țara fericirii (1946)

Al optulea păcat (1946)
Madona (1947)
Profesorul de franceză (1948)
Geamandura (1950)

Trenurile mele

Scenete umoristice

Titanic vals(1974)

Romane

Mica publicitate (1935)

Schițe umoristice

Nudul lui Gogu (1928)
Ale vieții valuri (1932)

Aforisme

Fiecare cu părerea lui (1970)

Versuri

Vitrinele toamnei (1926)

și cinci volume de Scrieri (1969) – postum 1978.

Surse biografice:

http://bit.ly/1YeriB6

http://bit.ly/1RZ6re0

http://bit.ly/2aFCGCN (+ sursă foto)

 

Amarul ce se varsă peste dulcea linişte-a tăcerii

 

paintings-sea_00400026

Corul către Deianira, care nu avea nici o veste de la soţul ei (Heracles) plecat departe de casă de mai mult de un an:

Ascultănu-ţi pierde tu dulcea nădejde,

Căci fiul lui Cronos, prea marele rege, 

Mai marele lumii, el nu-i dăruit-a

Pe oameni cu-o viaţă lipsită de-amaruri;

Căci fieştecăruia scrisă-i odată

Răstriştea şi iar, altă dată, huzurul,

Aşa cum pe bolta cercească se-nturnă

Întruna şi stele Ursei cea mare.

Nimic nu-i statornic: nici noaptea-nstelată,

Nici soarta haină şi nici bogăţia.

S-abate din nou sărăcia… şi iarăşi…

Vremelnice-s toate pe lume… Regină,

Nu-ţi pierde nădejdea! Ascultă-mi povaţa,

Şi-n greaua răstrişte, în fiece clipă,

Aceste-adevăruri păstrează-le-n suflet,

Păstrează-ţi nădejdea! Căci cine vreodată

Văzut-a pe Zeus uitându-şi copiii? 

 

Deianira:

Ţi s-o fi spus de ce mă zbucium eu atât;

De asta-ai venit – socot. O, fie-ţi dat

Nicicând să-nduri ce-ndură sufletu-mi! Căci azi

Tu încă n-o poţi şti; în tinereţe-aşa-i!

Căci tinereţea are raiul ei: nu-l bat

Furtunile, nici ploile, nici arşiţa;

Ea zburdă-n bucurii şi-şi toarce firu-aşa

Pân’ce fecioarei i s-a spus femeie. Ah!

Abia atunci, ştiind ce-s nopţile de griji

Şi frământări, va tremura şi pentru soţ,

Şi pentru-odraslele-i. Şi când îşi va vedea,

Ea însăşi, soarta ei, va înţelege-atunci

Tot chinul meu… Ce suferinţe-am îndurat!

 

Fragment cules din Trahinienele, opera lui Sofocle, poet grec născut în anul 496 î. Hr. El a pus bazele tragediei clasice greceşti împreună cu Eschil şi Euripide. Fragmentul a fost preluat dintr-o ediţie  a bibliotecii pentru toţi, apărută în anul 1965 sub tiparul Combinatului Poligrafic „Casa Scânteii” – Bucureşti. Redactor: Ion Acsan, Tehnoredactor: Ion Tudor.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/1RYA56A

Dincolo de ceea ce ţi se pare se află mai mult decât crezi că poate fi

buruieni cu flori

 

Ralph Waldo Emerson (1803 – 1882) s-a aflat la cârma mişcării transcendentaliste din secolul al nouăsprezecelea. În anul 1836, poetul şi eseistul american a pus bazele şcolii transcendentaliste, caracterizată printr-un misticism panteist, care critică de pe poziții romantice capitalismul, propunând rezolvarea problemelor sociale prin autoperfecționarea morală.

*panteism – Concepție filozofică monistă care identifică pe Dumnezeu cu întreaga natură.