Mângâieri de inimă

Când gândul dă să te doboare cu vechile înfrângeri,

Cuprinde-n inimă văzduhul; și-o adiere-n zbor

Va smulge delicat spinul însângerat al deznădejdii,

Și o sclipire de lumină te va face s-o urmezi.

 

Găsitu-te-a chemarea căutând-o,

Calea ajunse negreșit în fața ta,

Recunoștință-ți fuse răsuflarea,

Pe următoare-ai dăruit-o celor ce-au rămas fără de ea,

Ce dulce grai mai înflorise și iubirea,

Acestea-s mângâieri de inimă și nu bătăi.

 

Anunțuri

Golul dintre două aripi

Ceea ce părea o poartă spre alte întinderi era de fapt ușă de temniță. Intrase atras de o lumină pe care-o vedea drept călăuză, însă acea lumină nu te făcea să vezi totul mai limpede, ci te orbea. Zăbovi o vreme în jurul ei, dându-i târcoale ca un îndrăgostit nerăbdător să se lase ispitit de farmecele unei prezențe atât de suave, încât aproape că era nepoliticos să nu te apleci respectuos la fiecare mișcare a ei. Era atât de absorbit de strălucire încât nu observa întunericul din jurul ei. Aripile-i zburdau vesele, ca și când ar fi descoperit cu inimă de copil bucuria jocului. Dădu să se apropie, o căldură mare îl ținea totuși la distanță. I se păru puțin ciudat, căldura e o chemare, un fel de îmbrățișare cu toată ființa, cum era cu putință să-l respingă? Se roti în jurul ei, de parcă ar fi adulmecat o mireasmă dulce care se unduia în suflul gingaș al unei adieri de vânt. Era ca un vals pe care pluteau simțurile, iar valurile care le mișcau veniseră dintr-o contopire a sunetelor muzicale într-unul singur. Cu toate că întâmplările i se păreau ca o înlănțuire firească, ceva din sinea lui se depărta cu pași repezi de această imagine, și nu numai că nu voia să-i aparțină, dar dădea impresia că vrea să se țină la distanță, ca să delimiteze într-un fel diferența mare dintre ce este și ce ar trebui să fie. Dar el sfida această tragere înapoi cu avântul unui impuls încrezător în clipa ce urma să vină. La un moment dat, o beznă deplină se așternu pretutindeni. Deși nu vedea nimic în preajmă, se lăsa ghidat de închipuirea unei firești întâlniri. Rătăci îndelung și singurul imbold de a continua venea din nădejdea că lumina va reveni, încă mai simțea chemarea ei. Dintr-o dată, îi păru că se pierde-n văzduh, pe după dealul cu flori. Întinse aripile ca și când s-ar fi cufundat în infinit. Pentru o clipă se văzu în drum spre locul de unde izvorăsc zorii zilei. Se prăbuși pe cimentul rece al scărilor. Întuneric, atât putea observa, frig, atât mai izbutea să simtă. Își luă avânt iar și iar, ținea ochii strânși cu putere și în gând țintuise adierea de vânt și mireasma petalelor. Se ridica și se prăvălea cu aceeași forță, nădăjduind că dorința lui de a se întoarce printre flori va străpunge zidul.

Adevărata lumină veni odată cu binecuvântarea dimineții. Un firicel de aer rece se strecură pe sub ușă, mângâindu-i aripile care încetaseră a se mai zbate cu ceva vreme în urmă. Fără să mai poată ști, a întâlnit lumina pe care o căutase, însă nu s-a stins înainte de a se otrăvi cu amărăciunea că ceea ce i se păruse o a fi trăire intensă nu fusese decât un dans cu propria iluzie.

Întunecat de ziuă

Deschise ochii cu un soi de zbucium scurt și parcă privea înapoia lor. O beznă lăptoasă curgea dimprejur, năvălind peste încercările sale de a respira adânc, sufocându-l. Un strigăt se desprinse din disperarea cu care se târa prin întuneric și căzu în adâncul lui ca un trăsnet. Înaintă pe muchiile coatelor și tâmpla i se izbi de un perete mâzgos. Un miros puturos și greu îi astupa nările și îl lovea în toate simțirile, căutând să-i nimicească suflul. Nu știa dacă fugea de viață sau de moarte, dar simțea clipele ca pe niște gheare ce-i spintecau orice încercare de a mai fi. Se ghemui în ceea ce-și închipuia că era o băltoacă, fără a-și da seama dacă era un semn de capitulare sau nu. Un mârâit cutremurător i se urcă pe șira spinării și-i zgudui timpanele. Dădu să se ridice, însă trupul i se cufundă într-un noroi clisos. Ridică la-ntâmplare o mână, ca și când șansa n-ar fi avut de ce să-l apuce ca să-l scoată de-acolo. Brusc, se trezi rostogolindu-se ca o poamă pe jumătate stricată, azvârlită într-o vale plină de mărăcini. Cu cât se ferea mai tare, cu atât înțepăturile erau mai adânci. Sângele-i țâșnea prin piele, părăsindu-i în goană corpul ca o victimă ce scapă din lanțurile torturii. Se prăbuși într-un nor de praf. I se păru că aude niște voci în depărtare, încercă să-și ridice capul, fără să izbutească. Deschise gura și dinții i se încleștară pe dată. Zeci de bice îl împresurară și începură să-l izbească sălbatic, răcnind ca niște vorbe de ocară expectorate de o furie de nestăpânit.Totul începu a se învârti amețitor, iar golul din el se umplea cu o iuțeală covârșitoare de gunoaie de tot felul. Înghițea spurcăciuni fără să se poată opune câtuși de puțin. Aștepta sfârșitul ca pe o ultimă și singură salvare. Se desprindeau dinăuntrul său toate lacrimile neplânse, răspândind ace de gheață ce străpungeau tufele de mărăcini. Curând toată valea fu acoperită de un veșmânt înghețat, iar rotirea furtunoasă încetă. Un fir de vânt rece trecu pe deasupra trupului său încremenit și-i adună șiroaiele de sânge într-unul. Șuvița roșie înainta lin printre acele de gheață, accentuându-le strălucirea. Un cor de râsete ca un vuiet împânzi valea. Era imnul iertărilor de sine înălțat deasupra lui de ușurința cu care lăsase să-i scape printre degete petala de frumusețe culeasă cu atâta chin. Nici nu știa când o scăpase, căutase îndelung s-o dăruiască cuiva care o putea avea în grijă mai bine decât el. Nu băgase de seamă că se pierduse de sine atunci când lăsase întunericul să pătrundă în sufletul său. Albul pătat nu mai e alb, aproape pur nu există. Pata întunecoasă se întinsese iute ca o picătură de cerneală scursă pe sugativă, numai că ea nu se mărginise pe o bucată de alb, ci jinduise a-l învălui cu lăcomie pe tot. Dar el nu știuse că e o greșeală să fii îngăduitor cu întunericul. Încă mai respira. Câțiva fluturi își luau zborul de pe vârful nasului său, unul câte unul, pornind dintr-o suflare care nu era a lui, ci a câtorva rămășițe de bună purtare. Zăcea încâlcit fără habar de nimic. Întinderea de alb din jur era o splendoare pe care o putea îmbrățișa doar un cer de inimi strânse laolaltă. Fluturii aveau un zbor suav, ca un cântec de leagăn șoptit de un fulg ce se plimba agale pe corzile unei harpe. Deschise ochii cu greu, de parcă ar fi stat atârnate stânci de pleoapele lui. Nu vedea decât o potecă prăfuită care urca la deal, iar împrejur negura plutea nestingherită. Se ridică secătuit de puteri și porni la drum. Sub tălpile încălțărilor lui se aflau două ace de gheață, dar nu știa de ce avea impresia că pașii îi calcă pe bătăi de inimă.

Târâș spre infinit

Mari adevăruri răsună din voce de copil,

Înțelepciunea prin candoare ne vorbește,

Rațiunea se apleacă-n chip umil

În fața inimii care din piept zvâcnește.

 

Un singur gest îngroapă miile de vorbe

Ce murmură neîntregitul ideal uman,

Sufletele însetate de speranță

Se-adapă dintr-o lacrimă ce stinge un vulcan.

 

În plecăciunea firului de iarbă îndoit

Stă neclintită onorabila purtare,

Parcursul unei vieți pe dată se găsi izbit,

O simplă adiere-l doborî,

Își ridicase fruntea peste rostul oricărei viețuitoare.

Serenadă în gând

Tăcerea-n tandrețea-i lasă albul foii curat,

Ea umblă suav, fără să lase vreo urmă,

E semn că justețea nu ține discursuri,

Tăcerea nu-i tăinuire, e chiar vocea firii

Ce liniști presară peste ce-i de-ntâmplat.

 

Dar iată că gândul i-o luă înainte,

Și-acum se deșiră de la un capăt la altul,

Se varsă agale grămezi de cuvinte,

Fărâme de suflu cioplesc jurăminte,

Ca pe-o năpastă foaia le ține-n spinare.

 

De ce acest zgomot nu se lasă uitat?

Căci capul răsună de tumultu-i năprasnic,

Să fie gândul pururea blestemat

Să bată cărări care nu duc niciunde?

Priviți cum gonește absurd de când lumea,

Tot caut-un rost care nu e al lui,

De ce-l mai trimiteți să plece departe,

Când tocmai aproapele-l cheamă arzând?

De ce îl tot puneți să-nvioreze deșertul,

Ce bine va face izgonirea-i și cui?

Lăsați-l o clipă să se odihnească,

O fi ostenit de când umblă hai-hui.

 

Unul peste altul se strânseră rânduri,

Ca niște năvoade se prinseră lanț,

Din patru colțuri slove se-abat

Cu furia furtunii ce schimbă cursuri de râuri.

Cu mâini de oțel rațiunea dă să-l înșface

E capăt de rând, n-are unde scăpa,

Aici va sfârși gândul acesta – își spuse,

Punctul e capătul, îl va condamna.

 

Dar el nu fugea de ele nicicând,

E un hoinar ce are-n sânge galopul,

Și ce ar mai fi ca de-o viaț-alergând

Pe unul ca el să-l împiedice hopul?

Sări peste punct și pasu-i fu salt,

De-aici înainte va urma începutul,

Un altul, desigur, căci foaia se-ntoarse

Și dragul de el îmbrățișă răsăritul.

 

Aici e o liniște profundă, aș zice,

Nu tu litere, cuvinte, concluzii,

E numai întindere pură… deplină,

Nici argumente, idei sau iluzii.

 

Ah, sublimă simțire, noi doi în sfârșit!

Ce bine că goana-mi s-a potolit,

Ce limpezi sunt mugurii contopirii!

Pe puntea tăcerii ne-am întâlnit,

Știam eu că poteca cea lungă

E calea cea dulce a devenirii.

Copilărie sub roșu de apus

Ştia de mai multă vreme şi totuşi celui mic nu i-a suflat o vorbă. Ar fi fost oricum în zadar. Mulţi o porniseră de cu zori spre vetrele lor. Mare bucurie e când familia se reîntregeşte. Nici nu apucă fii şi fiicele să treacă pragul casei părinteşti că mamele îşi aduc aminte cum îi legănau de somn uşor. N-a fost deloc simplu să-i crească, au făcut totul chiar şi atunci când părea că nu se poate face nimic, orice pentru ca ei să-şi poată trăi copilăria. Sunt singurele clipe la care te-ai întoarce oricând, şi nici o mamă n-ar lăsa aceste trăiri să treacă pe lângă puiul ei. Nici ea n-a vrut s-o facă, deşi ştia ce va urma, toţi anii ce trecuseră i-au arătat că nu avea nici un motiv să spere că acum se va întâmpla altfel. Şi totuşi ceva în sinea ei licărea a speranţă. Se luminase de ziuă. Cei mici erau nerăbdători să iasă la joacă în faţa grajdului şi băteau cu copitele în poartă. Într-un târziu poarta fu întredeschisă. Doar unul dintre ei ieşi, ceilalţi îl priviră cu jind. Ar fi vrut să dea cu toţii năvală, dar învăţaseră bunele maniere chiar dacă erau atât de fragezi că măsurau zilele în zburdălnicii. Aşteptau cuminţi: pe semne că astăzi servim micul dejun separat, îşi spuseră. De parcă s-ar fi dus oricare dintre ei la sânul altei mame decât a lui. Aiurea, ar fi nimerit-o şi cu ochii închişi, că doar inima-i trăgea spre cea care i-a născut, nu stomacul sau ochii. Nici nu plecase bine cel dintâi şi ceilalţi se puseră pe joacă, acolo, în grajd. Pentru voie bună e loc destul oriunde şi oricând. Mamele ieşiseră mai din vreme şi se făcuse câtuşi de cât un spaţiu numai bun de hârjoană. Ştii cum e, nu e bucurie fără chiot, aşa că grajdul răsuna de hihote şi se oprea pentru o clipă numai când poarta se deschidea, apoi totul se relua numaidecât. De-afară nu pătrundea înăuntru nici un sunet. Ea zbiera pentru fiecare pui ca pentru-al ei. O lamă ascuțită curma copilării fără milă, iar cel care o mânuia nici nu băgase de seamă ochii îngroziți și urletele mamelor. Unul câte unul, ieșeau pe portiță gata să umple lumea cu voișia lor. Dacă i-ai fi lăsat să alerge în voie, nu s-ar fi oprit decât în amurg. Căci pentru un copil a alerga e însăși bucuria de a trăi. Paiele pe care zburdaseră ieri erau acum scăldate în sângele lor. Nici n-apucau să mai vadă o dată soarele că tăișul le și spinteca răsuflarea. De fiecare dată când poarta grajdului se deschidea o bucată din inima ei se rupea definitiv. Era mamă, la fel ca și celelalte oițe care-și văzuseră puii uciși fără vreo vorbă. N-a fost vreme nici măcar pentru un rămas bun, care rămas nu putea fi bun oricum. Deodată măcelul se opri. Un abur prelung venea dinspre omul care a răpus atâția miei atât de iute, chiar și lama ostenise. E drept că tot ce știa el că face era că pregătește carne proaspătă pentru niște comenzi primite din timp. Ea rămase cu capul lipit de bârnele țarcului și cu privirea țintă spre staul. Încremenise în ea gândul că cel mic are o șansă de scăpare.

În grajd mai rămăsese doar el, se așezase cu botul pe labele din față și câteva paie se lipiseră de nasul lui umed. Era posomorât, nu înțelegea cum de toți ceilalți ieșiseră la joacă mai puțin el – de foame uitase oricum. Întinse binișor vârful nasului, se lăsă pe o parte și adormi.

Ușa grajdului se deschise odată cu becul dinăuntru, apoi se închise la loc. Mielul tresări și deschise ochii. Seara venise parcă mai repede decât de obicei. Credea că toți ceilalți vor dormi afară, că doar venise primăvara de câteva zile. Dintr-un salt ajunse la poartă, începu să bată cu copitele în ea. Ce nedpreptate i se făcuse, nici măcar nu știa pentru ce era pedepsit, gândea el. Dar nu putea să stea locului, își luă avânt și sări cu putere pe scândurile ușii, gata-gata să le rupă. Nici el nu știa dacă aștepta un răspuns, însă un lucru era clar: i-ar fi plăcut să fie împreună cu ceilalți. Simțea că a pierdut o zi de joacă și asta i se părea crunt.

Când ieși afară avu sentimentul că se sufocă, păși înainte și simți paiele umede sub copită. Nu știa de ce o senzație de rău îl copleșea pur și simplu, doar avea să se întâlnească cu toți ceilalți, fusese iertat. O văzu pe mama lui privind fix, parcă nici nu răsufla. Ea căuta privirea omului, voia măcar să o privească în ochi înainte. Lumina palidă a becului agățat de o prăjină părea ca o flacără sugrumată încet. Mai făcură doi pași, apoi se auzi un icnet. Liniștea care se lăsase parcă înghițise un munte de durere și de aceea nu mai încăpea nici un sunet în ea. Întunericul din zare era ca o cortină trasă peste această clipă. O picătură de sânge căzu din vârful cuțitului pe paiele uscate și parcă văzduhul s-a cutremurat ca după o explozie.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2nErNGh

Hora unirii

Ploaia și picătura nu se puteau numi altfel, deci cred că inspirația de a le boteza așa e un dar divin. Cred că nu invetăm cât mai degrabă descoperim. Orice facem noi are la bază elemente deja existente. Noi facem combinații, nu creăm. Creația presupune construcție fără reper. O invenție ar fi, să zicem, denumirea unei zile a opta a săptămânii. Ia să vedem, cum ar suna? E greu, nu-i așa? Și mai presus de toate, e nefiresc. Tot ce vedem și avem ne-a fost dat, ca atare e o lipsă de respect să ne însușim orice. Asta nu înseamnă că nu ne putem bucura de frumuseți, dar în nici un caz nu-i o idee bună să încercăm să le deținem. Fiindcă, la urma urmei, nici nu vom putea, posesia lor e doar fictivă. Există mai multă logică în natură decât în hotărârile noastre zilnice. E și normal, natura e creația vieții. Îți dai seama cât de curat trebuie să fi fost primul suflu, ce splendoare a fost prima rază de soare sau ce feerie a adus primul mugur înflorit?

Cea mai mare realizare a omului este să viseze curat, cu toată inima, el nu poate crea ceva fără un punct de plecare, creația pură e să dai viață inimaginabilului, adică să începi de la absolut nimic.

Nici un element, nici o particulă, nici o istorie, nici o îndoială, nici un gând, nici o speranță, nici o faptă, nici un exemplu, nici un principiu, nici o lege, nici un trecut, nici o nuanță, nici măcar o floare. Doar respirând viață fără nici o întrebare, fără nici o căutare de răspuns. Un singur, simplu și total a fi. Fără nici un gest, fără soare, fără plânsul bucuriei, fără apă, fără nici o interpretare, fără roua dimineții. Fără un cap care să judece și să împartă, ci doar o rațiune a simțului desăvârșit.

Aceasta este într-adevăr prima sclipire.

Îmi încredințez viața ființei care a adus pe lume frumusețea. Ai văzut câtă lumină aduce un zâmbet sincer sau cu câtă gingășie se deschid petalele unei flori? Ai văzut cât adevăr spun ochii unui copil, l-ai înțeles dinainte să învețe să vorbească? Crezi că păsările dansează pe cer după ce se asigură că le ies mișcările la repetiție? Frumusețea e o certitudine. Se prea poate ca viața să ne fie mamă tuturor, o mamă iubitoare care ne va ocroti veșnic.

Dă-mi mâna, hai să credem în frumusețe!

În spatele ochilor închişi

ganduri-desen

Ești prost. Ți-o spun fiindcă-mi ești prieten. Altfel, cel mai probabil n-aș fi fost atât de josnic încât să le-o spun altora, așa că aș fi ținut-o pentru mine. Te rog să închizi dulapul cu diplomele de premiant la fel de repede cum l-ai deschis, mi-e și jenă c-ai încercat să demonstrezi ceva cu lucruri care nu înseamnă nimic. Bine, te-nțeleg, ești prost de-a binelea și de-aceea ai făcut-o. Stai, nu trebuie să te superi! Pentru început va fi necesar sa te relaxezi, nu mai știe nimeni în afară de mine cât de prost ești de fapt. Ai putea totuși să apreciezi seriozitatea, toate astea ți le spun fără să mustăcesc, și sunt convins că așa voi fi până la capăt. În primul rând, cel mai prost ești pentru că acuzi nevinovați și în același timp te revolți împotriva singurului lucru împotriva căruia nu poți face absolut nimic. Nu, nu e vina țării în care te-ai născut pentru neajunsurile tale, fie că sunt de ordin mental sau material. Eu ți-am spus să te relaxezi, te sfătuiesc să te străduiești mai mult, nimeni nu e bucuros să afle că e inacceptabil de prost. Te înfurii pe mine că-ți spun toate astea lovindu-te cu vorba? În primul rând, mai am destule, sunt faptele tale și nu poți lupta cu vorbe împotriva lor, și-n al doilea rând, strămoșii efectiv te-ar pălmui.

Să zicem că l-aș putea aduce în fața ta pe unul dintre cei care și-au dat viața pentru pământul ăsta. El trăia alături de copii și soție, se zbătea pentru fiecare colț de pâine, la fel ca și tine. Într-o dimineață, câțiva inși în uniforme au venit și i-au spus că țara îl așteaptă să-și facă datoria, că dacă nu iese în întâmpinarea inamicului din tancuri, familia lui e foarte posibil să nu mai simtă aerul dulce al dimineților. Acuma, nu știu dacă tu te-ai fi gândit care e inamicul ăsta și de ce e supărat pe tine dinainte să te cunoască, dar cred că ai fi spus că ți-ai luxat piciorul la fotbal, dar că băieții cu care-ai jucat sunt teferi. Poate doar unul dintre ei are o mică întindere.  În schimb, flăcăul ăsta despre care-ți povesteam avusese și el tată, bunic, oameni care au făcut același lucru fiindcă gloanțele din pereții caselor și obuzele din grădină nu erau din jocurile de pe calculator cu care ai crescut tu. Și plecă bietul flăcău, știind că cele mai multe întâmplări de pe front nu se puteau povesti, dacă nu era deja înfiorător faptul că în dimineața aceea era posbil să fi avut parte de ultimele îmbrățișări din viața lui. Ce-a văzut și trăit el pe front n-o să-ți spun, am stabilit deja că-ți sunt prieten și nu se cade să te dojenesc până la extrem doar pentru că e revoltător felul în care gândești și te comporți, ci doar îndeajuns de mult încât să și acționezi la un moment dat. Cert este că sub iarba deasă pe care tu întinzi grătarul e foarte posibil să-și fi lăsat ultimele suflări, odată cu ultimele picături de sânge, unii dintre strămoșii sau camarazii flăcăului, sau poate chiar el. Cu siguranță că flăcăul chiar și-a strâns în brațe copiii, soția și mama pentru ultima oară. Acuma, privește-l în ochi și spune-i, așa nonșalant cum îți e felul, că tu trăiești în Românica. Hai, spune-i! Spune-i că tu te-ai obișnuit să iei în derizoriu patria mamă și că uneori crezi că cei mai superficiali dintre străini au dreptate când spun că suntem vai de noi. Aceiași străini nu numai că n-au pus piciorul aici, dar sunt și urmașii celor care au venit să-ți ia pâinea de pe masă, ca mai apoi să pretindă că ești înapoiat și prost crescut. Stai liniștit, poți considera că, din punctul acesta de vedere, nimic nu s-a schimbat: înainte luau aurul din casele boierilor, acum ți-l iau din pământ. Singura diferență, la acest capitol, desigur, e că tu nu numai că nu te opui, nu doar că nici nu le dai peste mână, ci îi ajuți să-l încarce pe vaporul lor. În fine, nu despre asta e vorba, ideea e că cei care aruncă cu noroi în noi nici nu se sinchisesc să vină să-și ia prada, trimit ”câinii”, ei au tras de la distanță, n-au treabă. Aici ești la fel de comod ca exemplele tale de ”succes”. Mai mult decât atât, dacă veneau aici, noi i-am fi pus la masă, că-i luam de oaspeți, nu de tâlhari. Aveau și ei ocazia să vadă că suntem oameni așezați, la locul nostru. Bun, acum mai privește-l o dată pe flăcău în ochi și spune-i că ai fi fost în stare să te bucuri dacă statul ți-ar fi dat liber de ziua armatei. Da, da, spune-i și că nu te-ai fi dus vreodată la mormântul vreunuia dintre ei, nici măcar la al bunicilor tăi în ziua aia. Ai fi blestemat drumarii și viața pe nu știu care rută spre destinații de vacanță. Ba l-ai mai fi și plesnit pe ăl mic că nu-i tace gura, deși tu ți-ai făcut datoria de părinte modern și i-ai pus tableta-n ochi. Te rog să nu omiți să-i spui nici că în timpul călătoriei ai fi spus de câteva ori că în afară așa ceva nu se întâmplă, că de-aia suntem unde suntem. Dar te rog să nu-i pomenești nimic de faptul că ai fi vizitat doar cârciumile și în nici un caz vreun loc încărcat de istorie sau tradiție, că s-ar supăra teribil. Acum e vremea să-l lăsăm să se-ntoarcă la cele veșnice, să aibă pacea și liniștea pentru care a fost nevoit să-și dea sângele. Noi ne-om întoarce ușurel la ale noastre. Apropo, știai că Halep a zis că e obosită și nu mai participă la nu știu ce turneu? Serios, chiar dacă riscă să piardă nu știu ce poziție fruntașă într-un clasament pe care sper că-l fac niște foști sportivi. Ai văzut că știi? Gata, ți-ai făcut datoria de român, te-ai uitat la sport. Oricum, am impresia că timpul ăsta fuge de noi, ție nu ți se pare? Nu e vreme nici de gătit, așa-i? Regretabil e că cea mai mare producție a lumii o reprezintă la ora actuală deșeurile. De fiecare dată când mănânci mâncare ambalată sau preparate pe fugă îți bați joc de copacii care ți-au dat umbră. Ca să nu mai zic de aer, că poate-l confunzi cu aerele și zici că și-așa e prea mult. A, nu-i problemă, sună la pizza, e-n regulă, acum chiar n-avem vreme de gătit ciorbă, sunt multe de lămurit cu privire la comoditatea ta devreme ce nu se rezumă la a fi numai mentală și fizică. Îți dai seama că tu te duci cu mâinile-n buzunar la cumpărături? Îți imaginezi că tu primești o pungă pentru o amărâtă de legătură de morcovi? Nu ți-e puțin jenă să te duci la piață ca la restaurant, doar cu portofelul? Cât gunoi să mai înghită și pământul ăsta? Chiar nu-ți dai seama că prin felul în care te comporți demonstrezi și că nu știi să-ți iubești copiii? La ce bun că te zbați să-i școlești când ei au mizerie-n aer și-n cap? Dar de, acuma te-ai obișnuit să iei mașina și când duci gunoiul și gata. Să zicem că cu gunoiul te-ai mai împăca cumva, dar cu ploaia nu-i chip, așa-i? Unde sunt, domnule, vremurile alea în care atunci când ploua luai umbrela, nu mașina. Ce contează că ăla mic are tot ce și-ar dori în materie de jocuri și jucării dacă tu nu-i citești povești? Reține, ăsta e primul mod de a-i refuza dreptul la copilărie. Cum să nu-l poarte basmul pe aripile lui, arătându-i câte și mai câte, dându-i povețe și învățându-l că orice e posibil? Cum e posibil să-i interzici cele mai frumoase imagini din viața lui, cele pe care el singur și le coase în imaginație? Ăsta-i tărâmul unde se va refugia când va deschide ochii larg în fața lumii ăsteia nebune, de-aici își va lua puterea de a o lua de la capăt chiar și-atunci când credea că e pierdut. Ești imbecil. Nu e cel puțin absurd că mașinile stau în fața blocului și copiii se joacă la margine de stradă, în țarc? În fine. Trebuie să te felicit că ai rezistat până acum, mi-aș fi închipuit că o să argumentezi zgomotos, să zbieri pe ici, pe colo. Oricum, să știi că dacă te mai văd uitându-te la filme în metrou o să te-abonez la coșmaruripersonalizate.ro. Nu zic acuma să visezi cu ochii deschiși, dar nici să ofilești clipele cu efecte la fel de speciale ca zgomotul de bormașină. Capul e și el unul, nu-l poți bombarda toată ziua cu informații fără să apară și urmări. Dă-i cu știri, dă-i cu muzică, și la final de zi ai în cap orice în afară de idei personale. Fie și-așa, dar să nu te plângi apoi că dacă-ți dărâmă vântul crucea s-a zis cu însemnătatea ta pe planetă.

– Să știi că se găsesc lucruri interesante la tot pasul, ideea e să știi să alegi.

– Ia uite, avem și glas, și pe lângă asta și-un tupeu mai mare decât propriile iluzii. Păi cum cutezi, amice, să spui despre lucruri că-s interesante din moment ce eram la capitolul utilitatea existenței individului? Și-n plus, să alegi nu e o idee, e o acțiune!

– Eu am spus că ideea constă în știința, priceperea de a alege.

– Dacă n-ai fi început argumentul cu persoana ta, jur că te-aș fi lăsat să continui până în punctul în care ce spuneai făcea cu adevărat sens. Dar vreau să știu care e poziția ta cu privire la ce-am spus mai devreme.

– Ai vorbit despre multe, mi-ar fi aproape imposibil să le dezbat pe toate aici, acum.

– Da, desigur, de parcă ți-aș fi cerut asta, și de parcă totul se rezumă la timp și spațiu. Deci, e așa cum se vede din exterior sau nu?

– Să zicem că, în mare parte, da. Însă tonul tău pare al cuiva care mai mult a văzut decât a participat la cele întâmplate. Adică, pe scurt, e unul de observator. De pe tușă totul pare mai ușor…

– Să știi că oricine poate fi obraznic. Și să-ți mai intre ceva-n cap, faptul că tratezi chestiuni alarmante cu un calm aparent nu te face mai rațional, poate doar puțin mai nepăsător. Mai ales că, din postura asta de observator, am putut analiza discursul tău și n-a reieșit de nicăieri o soluție la problemele reale indicate anterior. Se pare că e mai interesant să folosești stăpânirea de sine pentru explicații și replici, ceea ce nu poate fi o atitudine de om pus pe fapte. Pe scurt, idiotule: în timp ce tu ești preocupat să-ți umpli timpul cu nimicuri, realitatea se schimbă cu o viteză care ne va lăsa pe toți în urmă. Te bucuri că tâmpenia asta de tehnologizare te-ajută să fii mai comod? Că nici ușile nu se mai deschid apăsând pe clanță, scutindu-ne de un incredibil efort? Ți se pare normal să aibă chiar și săpunul buton? Robotizarea nu înseamnă progres, ci distrugere. De ce nu e bine să facă o mașină într-o oră cât ar face o sută de oameni într-o lună? Fiindcă puterea de regenerare a naturii ține cont de un principiu fundamental al vieții: toate la timpul lor. Mi se pare mie sau natural și firesc nu sunt întâmplător sinonime? Nu, nu poți avea roșii iarna, e ca și cum te-ai aștepta să primești în iulie cadoul de Crăciun, sau ca mărul să fie copt înainte să uzi livada. Nu e în firea lucrurilor să vină vara când ai tu chef. Uite, acest ”eu pot” al omului imbecilizat de științificul amor propriu ne-a adus într-o situație inacceptabilă: nu este cel puțin ridicol faptul că laptele are termen de valabilitate șase luni iar farfuria e de unică folosință? Cum, laptele ține mai mult decât farfuria în care-l mănânc?

– Nu te obligă nimeni să-l cumperi.

– E-adevărat, dar însuși faptul că există o asemenea absurditate e absolut revoltător.

– Orice-ar fi, trebuie să recunoști că tehnologia înseamnă și eficiență, cel puțin în agricultură…

– Consideră că te-am plesnit. Cum să preferi să otrăvești pământul când sunt atâtea brațe care pun mai mult pariu decât osul la treabă? Orice ierbicid omoară plantele din afara culturii pe termen scurt, la prima ploaie, hop – iar buruiana. Care, dacă nu știai, în cea mai mare parte are uz medicinal. Păi cum să nu fie puternică o plantă care n-a putut fi înlăturată de milenii întregi? Și-n plus, ea e și hrană pentru alte animale, deci nu se justifică să-i declari război cu atâta înverșunare. Și în nici un caz unul chimic.

– Of, greu e și cu conservatorismul ăsta, păi ce facem, ne întoarcem în neolitic?

– Da, dacă acolo regăsim sensul, desigur. Oricum, replica asta s-a mai zis, vezi că gândești cu părerile altora și nu cu capul tău? Și nu e nimic conservator în ce spun, e vorba de bun simț. E inimaginabil cum într-o lume în care existența lui Dumnezeu e pusă sub semnul îndoielii pe criterii de rațiune se poate strânge atâta absurditate la orice pas.

– O fi cum spui tu, dar nu-i poți impune omului ce să creadă.

– Tocmai, o mare parte din atei dogmatizează ”libera lor cugetare” prin jigniri aduse celor care se simt bucăți mici dintr-un întreg. Practic, acei atei sunt mai mult absolutiști decât liber cugetători, căci nu-i dau voie celui de lângă ei să se exprime fără să-l desconsidere. Dar nu e cazul să avem o discuție amplă pe subiect. Pentru mine e clar că oamenii fără nici un Dumnezeu sunt predispuși din a face din ei înșiși unul. E aproape imposibil să fii și recunoscător și mândru în același timp.

– Totuși, nu poți să negi progresele umanității.

– Dar cine a zis că nu există oameni de toată isprava? Dar una e să creezi o formulă pentru apă și alta e să te comporți de parcă tu ai inventat-o. Spune drept, plătești pentru apă? Atunci să ți se arate brevetul! Susțin ideea că apa e neprețuită și că e bine să coste bani, dacă asta e singura metodă prin care se poate reduce risipa. Însă e inadmisibil să suferi de sete dacă nu ai cu ce s-o plătești. Una e să nu lași apa să curgă cât timp freci dinții și alta e să n-ai o cișmea în oraș. Nu poți interzice dreptul la viață, căci fără apă cum ai putea să trăiești? În fine, poate că se poate face o paralelă între oameni și buruieni, și ei sunt mai utili și mai valoroși decât par. Și ei ajung să se descurce cu bine într-un mediu ostil. La fel ca și ele în fața otrăvurilor, căci vieții nu i te poți opune.

– Păi, ori e bine să coste apa, ori nu?

– Ascultă, impertinentule, dacă ţi-e lene să ţii firul unei discuţii, n-o mai purta.

– Eu nu ţin neapărat să vorbesc, cel puţin nu cu tine.

– E şi normal, e mai uşor să te-ntorci la dialogurile călduţe despre nimicuri, acolo nu eşti nevoit să te simţi ca un nemernic (chiar şi pentru puţină vreme, până când vei reîncepe să te minţi cu obişnuitele justificări).

– Şi ce-aş putea eu să fac, cum aş putea eu să schimb lumea?

– Observi cum aduci în peisaj un scenariu imposibil când e vorba să faci tu ceva? Ţi-a zis cineva că toată responsabilitatea atârnă pe umerii tăi? În nici un caz, dar pe bucăţica ta poţi să-ţi faci treaba ireproşabil. Ai putea să începi prin a renunţa să mai fii comod – şi-n gândire, şi-n purtare. Comoditatea e un soi de egoism elaborat. Uite, exemplu concret: cât timp aştepţi să ajungă mâncarea gătită de alţii ai putea să ţi-o faci singur. Nu doar că ai face ecnonomii şi ai mânca mai bine, dar nu s-ar mai consuma inutil nici combustibil şi nici n-ai mai încuraja o întreagă industrie bazată pe lene. Din fericire lumea din jur e doar o reflexie a caracterului nostru, deci se poate schimba, îmbunătăţi.

– Nu cumva ai o fixaţie pe subiectul cu mâncarea?

– Aş zice să fii mai atent la ce poţi face mai bine decât la ceea ce ţi-e mai uşor să crezi. Mâncarea, domnule, asta-i prima grijă, că doar foamea ne poate arăta cât de oameni suntem. Da, în munca cu mâna, acolo stă rostul ei, ea însuflețește obiectele şi ne face să merităm recolta. Poate că şi de aceea oamenii înlocuiesc obiectele din jurul lor cu atâta lejeritate, în loc să le repare, pentru că cele mai multe dintre ele au fost făcute de maşinării. Ele n-au cum să pună suflet în ceea ce fac. Ele n-au suflet. Îmi pare rău dacă-ţi pare atât de greu să faci cu drag orice, dar chiar nu e. Ai putea din când în când să mergi alături de cei care se duc la muncă la cinci dimineaţa, te vei putea pune mai uşor în locul lor şi vei înţelege cum te poate înăspri viaţa grea. Mai treci pe la cizmar de-ţi repară ciubotele, înainte să le arunci, aşa vei învăţa că nimic nu e pierdut înainte de a încerca totul.

– Am să încerc…

– E tot ce-ţi cer. Şi-acum te las.

– A fost o-ntreagă goană de cuvinte. Trebuie să mărturisesc că pe parcurs am fost destul de neîncrezător în privinţa bunelor tale intenţii, nu mă gândeam că un apărător al bunei cuviinţe te poate apostrofa.

– Până nu-l scuturi puţin pe om, nu scapi de prejudecăţi. S-or ţine bine şi ideile fixe, dar se clatină uşor în faţa bunului simţ.

– Totuşi… Aş vrea să ştiu cine eşti.

– Aş fi putut fi dezamăgirea a tot ceea ce ţi-ai dorit să ajungi, dar deocamdată sunt doar gândul pe care ai refuzat destul să îl asculţi.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2jLNfZk

În ultimă instanță

sala-de-judecata

Domnule procuror, vă asigur că sunt stăpân pe mine, aprope că mă subjug, nu alta. De aproape opt ani, în fiecare dimineață îmi ordon să am obraz. Credeți-mă, îmi dau ascultare ce nu s-a văzut, de auzit nici nu mai vorbesc. Pe onoarea mea, chiar săptămâna trecută m-am pomenit, țineți-vă firea, nu cu un obraz, ci cu doi. Da, doi! Așa de sârguincios sunt. Pe unul l-am pus bine, la loc sigur, iar pe celălalt l-am dus la o expoziție de artă contemporană pentru nevăzători. Acuma, în privința acuzațiilor ce mi se aduc, țin să precizez că uneori, deși îmi sunt devotat și veșnic supus, se întâmplă, fără voia mea, firește, să înțeleg greșit poruncile. De pildă, aveam un văr care lucra ca animator la morgă, ținea niște spectacole de-ți tăia respirația de la început și până la sfârșit. El, fiind timid din naștere, nu sulfa o vorbă fără acordul meu. La un moment dat mi-am luat ca sarcină să-l dezgheț nițel, adică să curgă apele pe el mai cu folos. Păi ce credeți, eu am zis, eu am auzit. M-am înfățișat numaidecât în fața lui, l-am asigurat de bunele mele intenții, dar când să trec la fapte, în loc să-i încolțesc încrederea în sine, i-am ofilit unicul vlăstar de nădejde. Prin urmare, pesemne că un lucru asemănător s-a petrecut și în dimineața zilei de miercuri, anul curent, luna precedentă; altminteri nu pot pricepe cum de s-ar fi putut întâmpla o grozăvie ca aceea. Pot să și jur, deși eu nu-mi iau angajamente în pauza de masă, că mi se-ntâmplă neprevăzuturi tocmai când nu mă aștept să le mai văd.

– Domnilor, poate părea mult prea clar, dar distinsul nostru învinuit nu duce lipsă de nimic, ba chiar aduce lipsuri pe unde se duce. Așadar, cer să ca instanța să se pronunțe în lipsă.

– Peste putință, dânsul este aici, de față, domnule procuror.

– Onorată instanță, o fi dumnealui de față, dar vorbește de parcă și-a trimis spatele să ne zică vreo două. Cer să fie audiat și ultimul martor și apoi să faceți cunoscută hotărârea.

– Dar cum, așa pe loc?

– Păi cum altfel, faptele nu se săvârșesc la fel? Și-apoi domnia voastră știe la fel de bine ca oglinda dumnealui ce-i poate pielea. Haideți, domnule judecător, n-aveți ce cântări când la mijloc sunt purtări de nimic.

– Pronunțarea nu se poate face decât în prezența reclamantei, și mă rog de ce n-a binevoit să ni se alăture?

– După cum prea bine știți, a fost reținută cu treburi ce nu suportă amânare.

– Și ce fel de treburi ar fi acestea?

– Ei, ce treburi… unele de înaltă importanță.

– Asta-i bună, dar cum își permite să lipsească la procesul intentat chiar de dumneaei?

– Îi este imposibil să fie prezentă, domnule judecător.

– Și ce-o reține?

– V-am spus, chestiuni de înaltă importanță.

– Anume?

– Dacă insistați să intrăm în amănunte ca la noi acasă, aflați că dânsa se află pe umerii unora dintre noi.

– Domnule procuror, vino-ți în fire, aici nu-i spectacol umoristic, n-oi vrea să-mi spui că reclamanta intentează procese la care nu poate participa fiindcă schimbă becuri prin case cu tavan înalt.

– Nicidecum, domnule judecător, dumneavoastră ați deschis acest registru comic, eu sunt cât se poate de serios.

– Zău? Atunci ce răspuns e acesta? Sau lucrează la circ, că nu-i nici o rușine?

– Onorată instanță, permiteți-mi și mie, ca acuzat, să mai spun câteva vorbe.

– Desigur, domnule Ghiftucea, ai cuvântul.

– În primul rând, să stabilim din capul locului: situația îmi este neclară. Sau poate tuturor ne este la fel. Reclamanta mă cheamă în instanță însă nu ia parte la proces. Ba mai mult decât atât, nimeni nu a văzut-o încă la față și mă tem că ea nici nu există. Recunosc faptele care mi se impută, dar nu înțeleg cum poate avea loc un proces fără prezența unicului acuzator. Domnule procuror, dumneata pe cine reprezinți?

– În primul rând onoarea.

– Lasă, lasă… știi dumneata la ce mă refer.

– Eu nu reprezint decât justețea faptelor, domnule Ghiftucea.

– Iar faptele sunt determinate de împrejurări, iar în cazul de față chiar de unele care îmi sunt favorabile. Am martori că nu pot răspunde de faptele mele chiar și-atunci când cineva întreabă de ele. V-am mai spus, confund binele cu răul, uneori seamănă atât de mult că nu se pot deosebi.

– Ascultă musiu Ghiftucea, dumneata, ca și cei din sală, habar nu ai că toți am fost citați atât în calitate de părți vătămate, cât și de vătămători.

– Ce tot spui dumneata acolo, domnule procuror? Vasăzică dumneata erai reclamanta.

– Nicidecum, domnule judecător, reclamanta nu se poate afla în sală fiindcă se află peste tot, apasă pe umerii noștri până când pieptul pe care-l scoatem trufaș înainte se înmoaie și trupul ni se încovoaie pentru ca ochii să poată privi înăuntrul nostru, cu capul plecat, cum se cade. Aflați, onorați participanți, că singurul martor adevărat al acestui proces este bunul simț. Poftiți, faceți cunoștință cu el. Nici eu nu-l văzusem realmente până astăzi. Iar cea care ne acuză este propria noastră vină, ea ne-a adus laolaltă. Iată-ne îndreptând degetul spre Ghiftucea fiindcă în timpul acesta n-am avut demnitatea de a făuri exemplul pe care am dori să-l urmeze. Cum să ne urmeze el, Ghiftucea, când îi vorbim despre calea dreaptă în loc să-i arătăm ce bine se pășește pe ea? Cum să ne facem drum din vorbe, când nici măcar printre ele nu se poate face unul!?  Așadar, înaintăm în gol, acolo se vede că ne-ndreptăm. De oriunde-am veni, pare să fim mult prea departe de-acolo. Undeva jos, căzuți, decăzuți. A tăcut și Ghiftucea, e mulțumit că nu-i nimeni mai breaz. Așa, tăceți cu toții! Hei, dar ce-i cu mutrele-astea triste, doar suntem de tot râsul.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2ik1Xrz

Nămeți de gânduri, fapte și-admirație

viscol-zapada-viscolita

Un cavaler călare răscolește cu obișnuita-i delicatețe dealurile albe, înălțate peste pământul ce se-nnegrise de necaz. E acel cavaler căruia îi vedem doar faptele, atât. Nu știm cum arată, vedem doar ce face – și cât de bine face! Suflul lui dă viață anotimpurilor și aripile-i îi învață să zboare și pe cei care nu le au. Uite, de pildă, o simplă adiere îți aduce oricând înălțimile în palme. Așa știe el să-ți dăruiască o mână de ajutor când ai căzut. Puzderia de fulgi îmi amintește că fiecare clipă e vrednică de frumusețe. Trebuia să fi aflat până acum că fiecare zi e sfântă, nu-i loc pentru murdărie nicicând. Și totuși… Dar să privim în sus, doar acolo ar putea să locuiască speranța. Iată, fulgii de nea par bucățele din cortina cu care e acoperită măreția vieții, îți dai seama ce trebuie să se afle dincolo de ea? Nu, n-ar avea rost să răspundem, de ce-am încerca să cuprindem infinitul cu brațele? Deși parcă m-aș vedea îmbrățișându-l. Așadar, rămâne stabilit, e totul cât se poate de clar, nemărginirea nu încape în capul nostru, are și el doar câțiva centimetri, ce Dumnezeu!? Da, sufletul e o frântură de veșnicie închisă în trup, firește că se va elibera părăsindu-l. Dar nu va pleca până ce nu va înfăptui pacea inimii cu mintea. M-am luat cu vorba și-am uitat să mă bucur. Of, s-a dus și clipa asta. Cred că trăim cu adevărat când admirăm. Ce ziceam? A, da, acum cavalerul prinse a se odihni puțin, un pic de răgaz nu strică. Însă ia seama la ce-ți spun, el nu stă pe loc când se odihnește – nu, nici pomeneală. Atunci când se liniștește e doar o prezență mai discretă. Cum o fi să poți alerga fără să lași urme, fără să calci totul în picioare? Parcă nici zborul nu poate fi atât de lin. Atunci când e jucăuș, lumea spune că viscolește, când el de fapt se poartă ca un copil, se joacă cu zăpada. Și ce picturi pe pânză de nea face, ai zice că s-a născut din toate culorile la un loc. În această nesfârșire de alb se află totul, căci viața nu poate fi decât curată. Tot ce există are o fărâmă de lumină drept sâmbure. Așadar, dă lampa nițel mai tare, lasă flacăra să crească peste întuneric și să-l învăluie, luminează-te. Firește că vocea dinlăuntrul meu mi se adresează și mie. Ar fi și caraghios, ba chiar nepoliticos să le vorbească tuturor numai mie nu. Mi-aș trage câteva palme, dar tot lovitura din partea vieții se simte cel mai adânc. De, trebuie să ne dojenească oleacă, altfel o luăm pe arătura pe care nici n-am arat-o noi, și nici n-am însămânțat-o cu destulă bună cuviință. Oare de-aia era pământul așa necăjit? Ehe, încă de multe altele are și temei să fie, deci ce să mai vorbim? Ia te uită, zăpada aproape că a acoperit de tot brăduții aruncați pe te miri unde. E o rușine să li se aducă asemenea necinstire, dar uneori nepăsarea e confundată cu obiceiul. Cred că ninsoarea e o răsplată pentru bună purtare, nu-i de mirare că prin unele locuri Crăciunul a fost mai uscat ca luna lui cuptor. Îmi cer iertare, copila mea, nici eu n-am fost vrednic de binecuvântarea zăpezii, de aceea te-ai jucat numai cu bulgării din povești Crăciunul acesta. E drept că unii au călătorit pe alte meleaguri ca să poată striga din mijlocul pârtiei, dar asta se poate numi înșelăciune. Și cum pot ei să se-arate în fața pădurii în timp ce-n casa lor zac zece ani de bună creștere, ramuri de înțelepciune încă vii, sufocate de un pustiu plin cu nimicuri, e numai treaba lor. Doamne, oare câți ani au trecut de când n-a mai fost zăpadă de Crăciun?  Ce grozăvie și cu sărbătorile astea lumești, cam multă lumină artificială pentru niște oameni care n-au nimic de ascuns. Ciudat, la cumpăna dintre ani, oamenii se bucură pe același fundal sonor care aduce oroare în multe părți ale lumii. Las’ că aici e vorba de niște bubuituri colorate. Rușine să-ți fie dacă te prinde Ajunul cu arma-n mână, măcar atunci să fii demn de aerul pe care-l respiri. Chiar, războiul sărbătorește revelionul sau e cumva la datorie? Urât cuvânt, datorie, sună a compromis putrezit. Ptiu, ce iute fuge gândul ăsta, nici n-am băgat de seamă că prea bunul nostru cavaler cânta când la o ramură din vârf de brad, când la o streașină, ba chiar și la o brazdă de zăpadă. Ce dar minunat e să-ți fie trăirea cântec! Să fim mai respectuoși, să ținem minte că noi nu putem decât să murdărim zăpada.

Epoca fond de ten

img_20160219_205555

Era o coadă lungă la semafor de parcă se dădea nemurire la kilogram. Cele patru locuri goale din mașină aproape că stăteau cu spatele la șofer și nu invers. El nu vedea golul din jurul lui, căci mintea îi era plină de planuri; avea atâtea de făcut că n-avea vreme să le măsoare necesitatea. În oglinda retrovizoare observă luminile unei ambulanțe. Opri radioul, dar sirena tot nu se auzea – trase totuși mașina câțiva centimetri mai la dreapta. Culorile semaforului se tot schimbau și roțile mașinilor stăteau pe loc. Câte-un claxon zbiera din când în când la strada prea îngustă pentru graba omului modern. O doamnă între două vârste fu atenționată de către agentul de circulație că plasele din mâinile ei depășesc trotuarul de-un metru și că ar fi bine, pentru siguranța ei și a participanților la trafic, să le țină mai pe lângă corp. Luminile ambulanței se vedeau tot mai aproape. În timp ce-și calcula impozitul pe profit, șoferul îi făcu semn din faruri microbuzului din față. Microbuzul era ticsit de oameni, cu toate astea înăuntru domnea o liniște deplină. O bătrânică împărțea un loc cu un tânăr student, iar pe locul alăturat un copil de grădiniță își clipea dorul de mama sa chiar din brațele ei. Bătrânica scăpase de plasele cu săpun de casă și pătrunjel cu care venise la oraș odată cu ocolul oamenilor legii prin jurul pieței de legume și fructe. Dânșii, într-un moment de răgaz, chiar discutau despre cât de convenabile sunt în piață prețurile la cafea, țigări, detergenți și parfumuri, mai ales atunci când nu trebuie să plătești pentru ele. Șoferul microbuzului deschise geamul și aruncă o hârtie. Câțiva pietoni mișunau printre mașinile blocate, se strecurau pe lângă numere de înmatriculare ca deținuții cu gând de evadare pe lângă zidurile închisorii. Spațiul dintre botul unei mașini și spatele celeilalte nu măsura mai mult de două-trei picioare. Un domn care făcea greva foamei a fost evacuat dintr-o parcare cu taxare pentru a nu fi bun de plată. De cealaltă parte a clădirii guvernamentale, participanții la mitingul pentru libertatea de a alege se îndreptau către casă, fiecare pe unde își croia drum. Un stol de ciori traversa cerul ca o corabie ce plutește pe mare. Polițistul privi lungul șir de mașini și se întoarse în mașina de serviciu. Colegul său de echipaj nici nu a băgat de seamă că s-a întors și continuă să privească cu atenție niște lucruri fără importanță. Înainte de a se culca la adăpostul aburului din canal, nea Cinzeacă, cum îi spun cei care ies să-și plimbe câinii în parc, îi dădu unui agent de vânzări niște mărunțiș pentru automatul de cafea. Ecranul cu afișaj de lângă intersecție emitea semnale luminoase; cine-l privea putea afla cât de nefericit este dacă nu-și cumpără noua sonerie de telefon din piele de nevăstuică. De când văzuse girofarul, șoferului îi trecea prin cap o vagă amintire din vremurile când nimic nu era de unică folosință. Vântul purta în aer două frunze pentru care nu conta locul în care urmau să ajungă, ci faptul că vor fi acolo împreună. Străzile puternic luminate nu cer neapărat o echilibrare cu gânduri negre. Ce mai contează, nimeni nu stă să observe dacă o primesc sau nu. Multă grabă, și mai multe întârzieri, tone de promisiuni, și mai multe scopuri personale, așteptări infinite, idealuri inexistente. Astăzi, în jurul prânzului, la biroul Drepturilor Individului cererile au depășit numărul de locuitori ai orașului – însă nu s-a înregistrat nici măcar o singură depunere de respectare a lor. Multă neîncredere, puțină răbdare, multe dorințe, puțină disponibilitate, multe aspirații, puțin efort, multe afirmații, puțin adevăr. Deodată se auzi sirena salvării. Șoferul ieși din mașină și privi dinapoia ei – nu se zărea nimic cât vedea cu ochii. De unde venea salvarea asta, cum de părea atât de aproape și totuși nu se zărea nicăieri în jur? Nu se vedea venind din nici o parte. Șoferul microbuzului deschise radioul – în mai puțin de treizeci de secunde pasagerii au putut afla și că există un leac minune pentru moarte, și că își pot lua un împrumut fără buletin, doar cu rinichiul. Ar fi urmat să afle și noutăți despre trecut, însă șoferul a decis să schimbe postul. Păcat, ar fi avut ocazia să afle și că tratamentul pentru bolile incurabile costă cât n-ar putea strânge omul cinstit o viață-ntreagă, chiar dacă n-ar cheltui un sfanț. Niște sunete care n-aveau nimic melodios se strecurară afară din boxe. O voce de femeie înșira niște vorbe nedeslușibile, un fel de tânguială antrenantă. La un moment dat se puteau distinge câteva cuvinte: ”Trăiește prezentul, vino acum, mâine nu mai contează”. Șoferul căscă și închise radioul, iar nimeni din microbuz nu s-a opus. Pentru ei conta acel ”mâine”, chiar în privința lui își făceau griji, ba chiar pentru el îi întorceau spatele lui ”azi”. Acum e liniște. Unii dintre ei chiar priveau cu oarecare satisfacție decizia șoferului, căci în ziua de mâine locuiește speranța; și mai presus de toate, știau că acel mâine e singura moștenire veritabilă pe care o lasă copiilor, deci cum să nu lupte pentru el? Vântul sufla acum mai discret, putea fi un soi de respect pentru liniștea așternută în microbuz, dar pe bulevardul acesta nu mai era loc nici de interpretări. Rânduri de mașini ocupau ambele sensuri, iată că în capitalism se stă la coadă și pentru întârzierile zilnice. Dar pare-se că n-ar fi nimic straniu în asta, din moment ce un robot îți solicită să dovedești că ești om și tu faci întocmai. Ciudat, când sunt singuri, unii dintre oamenii de azi nu suportă să stea doar ei cu gândurile lor, în schimb, atunci când au companie, ele primează și par să conteze mai mult ca oricând sau ca ale orișicui. Așa se face că mulți dintre șoferii aflați singuri în mașină lăsau capul în jos și aflau tot ce mișcă. Și da, tot de jos, tot de pe loc, imobilizați în biroul mobil denumit adesea mașină. În mediul virtual se vorbește cam mult despre realitate. Iar de trăit…