Un buchet de bunăvoință

La limita dintre o neînsuflețire și alta s-au strâns câteva boabe de nisip, vântul le adusese ca să-și vegheze strămoșii. Întunecata coptură înghițise milioane de pietre, astfel că asfaltul putea fi denumit cimitirul lor. Dar nu pentru bocet se aflau acolo, deși lacrimile se regăsesc în cele mai multe dintre sclipiri. S-au strâns la un loc, așa cum le stă bine celor ce simt la fel. Încet-încet, cu ritmul tihnit al tuturor celor care cresc în legea lor, au format un pârâu de nisip. Chiar dacă nu curgea continuu, pârâul lor simboliza fărâma de eternitate ce însemna viața lor și amintea că nu există nici un loc fără un strop de speranță. Sentimentul că aparțin întru totul vieții le-a unit într-o cunună ce dăruia inimi trecătorilor, și nu-i ocoleau nici pe cei care și le împietriseră pe ale lor.

Anunțuri

Arta de a fi

În rotunjimea pânzei vântul, cu simț artistic pur,

Brodase brațe de aproape pentru îmbrățișări depline,

Ai crede c-aste fapte-s împletite pe cărări alpine,

Nu-i musai măreția să steie la-nălțime,

Din când în când coboară-ți respectuos privirea, te conjur.

 

Din vârf de pensulă divină, un bob de frumusețe

Făcut-a să-nflorească speranțe în culori,

Pictura prinse viață, contururi de esențe

Au modelat în tâmple visuri de trecători.

 

Nu știu de-a fost chemată, însă cu drag veni,

Sublima inspirație păși în ritm de puls,

Ar fi avut aceeași gingășie și chiar de l-ar fi smuls,

Așeză blând fruct de idee ca hrană pentru gând,

Aduse-ntr-o mireasmă un vis pictat pe zare,

Parfumul unei de dimineți cusu în simț candori de floare.

 

Ce muză, ce tablou, ce forță creatoare!

Din ceruri coborâră pe stropii de splendoare

Sclipiri ce joacă-n umbre surâsuri de lumină,

Vecia-tinse clipei o mână protectoare,

Din vârful unui toc se arcui un rost

Al timpului care-n decor plantase-o urmă de rugină.

Revelație

Când fruntea îți coboară c-un clătinat căit,

Sublimul îți așterne parfumul sub trăire,

Iar pașii te-or conduce către un vis menit

Să-ți ducă idealul pe culmi de împlinire.

 

Curată ploaie ce vii din măreție,

Vom fi noi oare vrednici de blânda ta sosire?

Ne cureți suav suflul cu lacrimi de făclie,

Ce curg din rânduieli cioplite-ntr-o sclipire.

Întunecat de ziuă

Deschise ochii cu un soi de zbucium scurt și parcă privea înapoia lor. O beznă lăptoasă curgea dimprejur, năvălind peste încercările sale de a respira adânc, sufocându-l. Un strigăt se desprinse din disperarea cu care se târa prin întuneric și căzu în adâncul lui ca un trăsnet. Înaintă pe muchiile coatelor și tâmpla i se izbi de un perete mâzgos. Un miros puturos și greu îi astupa nările și îl lovea în toate simțirile, căutând să-i nimicească suflul. Nu știa dacă fugea de viață sau de moarte, dar simțea clipele ca pe niște gheare ce-i spintecau orice încercare de a mai fi. Se ghemui în ceea ce-și închipuia că era o băltoacă, fără a-și da seama dacă era un semn de capitulare sau nu. Un mârâit cutremurător i se urcă pe șira spinării și-i zgudui timpanele. Dădu să se ridice, însă trupul i se cufundă într-un noroi clisos. Ridică la-ntâmplare o mână, ca și când șansa n-ar fi avut de ce să-l apuce ca să-l scoată de-acolo. Brusc, se trezi rostogolindu-se ca o poamă pe jumătate stricată, azvârlită într-o vale plină de mărăcini. Cu cât se ferea mai tare, cu atât înțepăturile erau mai adânci. Sângele-i țâșnea prin piele, părăsindu-i în goană corpul ca o victimă ce scapă din lanțurile torturii. Se prăbuși într-un nor de praf. I se păru că aude niște voci în depărtare, încercă să-și ridice capul, fără să izbutească. Deschise gura și dinții i se încleștară pe dată. Zeci de bice îl împresurară și începură să-l izbească sălbatic, răcnind ca niște vorbe de ocară expectorate de o furie de nestăpânit.Totul începu a se învârti amețitor, iar golul din el se umplea cu o iuțeală covârșitoare de gunoaie de tot felul. Înghițea spurcăciuni fără să se poată opune câtuși de puțin. Aștepta sfârșitul ca pe o ultimă și singură salvare. Se desprindeau dinăuntrul său toate lacrimile neplânse, răspândind ace de gheață ce străpungeau tufele de mărăcini. Curând toată valea fu acoperită de un veșmânt înghețat, iar rotirea furtunoasă încetă. Un fir de vânt rece trecu pe deasupra trupului său încremenit și-i adună șiroaiele de sânge într-unul. Șuvița roșie înainta lin printre acele de gheață, accentuându-le strălucirea. Un cor de râsete ca un vuiet împânzi valea. Era imnul iertărilor de sine înălțat deasupra lui de ușurința cu care lăsase să-i scape printre degete petala de frumusețe culeasă cu atâta chin. Nici nu știa când o scăpase, căutase îndelung s-o dăruiască cuiva care o putea avea în grijă mai bine decât el. Nu băgase de seamă că se pierduse de sine atunci când lăsase întunericul să pătrundă în sufletul său. Albul pătat nu mai e alb, aproape pur nu există. Pata întunecoasă se întinsese iute ca o picătură de cerneală scursă pe sugativă, numai că ea nu se mărginise pe o bucată de alb, ci jinduise a-l învălui cu lăcomie pe tot. Dar el nu știuse că e o greșeală să fii îngăduitor cu întunericul. Încă mai respira. Câțiva fluturi își luau zborul de pe vârful nasului său, unul câte unul, pornind dintr-o suflare care nu era a lui, ci a câtorva rămășițe de bună purtare. Zăcea încâlcit fără habar de nimic. Întinderea de alb din jur era o splendoare pe care o putea îmbrățișa doar un cer de inimi strânse laolaltă. Fluturii aveau un zbor suav, ca un cântec de leagăn șoptit de un fulg ce se plimba agale pe corzile unei harpe. Deschise ochii cu greu, de parcă ar fi stat atârnate stânci de pleoapele lui. Nu vedea decât o potecă prăfuită care urca la deal, iar împrejur negura plutea nestingherită. Se ridică secătuit de puteri și porni la drum. Sub tălpile încălțărilor lui se aflau două ace de gheață, dar nu știa de ce avea impresia că pașii îi calcă pe bătăi de inimă.

Răspântia

– De-ar fi să jur că nu-mi asum dreptul viață, ar fi o simplă-mprejurare poleită cu recunoștință, îmi e de-ajuns că am străpuns prin suprafață, luând puterea de a fi drept o povață. Nimic nu-mi dăruiește-ntâietatea, te rog să-mi ierți pornirea de a lua cuvântul, de mi-ar fi fost o călăuză chiar dreptatea, mi s-ar fi spulberat în prim impuls avântul.

– Nici n-are rost să te căiești pentru că ești, căci dinaintea rostului stă totdeauna firea, trecutului îi vine bine și dezamăgirea, la fel cum e prilej bun de odihnă faptul că te mai poticnești.

– Dar cum era acolo sus? fiindcă-nălțimi mai mari ca înflorirea nu se pot atinge, Înțelepciunea razelor e reflectată în apus, ori clipa e de partea celui ce învinge?

– Între petale nu se află trădători, cum printre stele albul norilor pălește, luptele nu se dau vreodată între flori, iar calea dreaptă nu se nimerește. Zborul nu se-nfiripă pe mărimea unei aripi, iar ochii nu pătrund suflu de suflet, arta de-a admira se naște-n dragostea de a clipi și simfonia simțului are pe portativ și-un tunet.

– Ce va să fie voi primi cu drag, iar întâlnirea noastră-i binecuvântare, între bine-ai sosit și rămas bun e uneori o adiere, din limpezimea sentimentului se cerne gândul vag, menirea merge dincolo de vrere, tăișul negurii se rătăcește în uitare.

– În capătul din urmă se ivește o sclipire, e poarta devenirilor înălțătoare, vei ști dacă ai reușit să-ți dărui viața întru împlinire din cât de drept pășești în drumul spre plecare.

Din adâncimea ființelor ce nu ne spun o vorbă, căci felul lor de a trăi grăiește totul.

Insula tăcerii

Aici e loc destul pentru tot ce putea să fie orice zi. În acest loc încap infinite trăiri depline. Într-un colț stă așezată dreptatea – e aproape invizibilă, căci nimic nu e mai prejos, iar deasupra e doar cerul. Aici, arta de a trăi e unica știință. Aici nu e loc de cuvinte.

 

Serenadă în gând

Tăcerea-n tandrețea-i lasă albul foii curat,

Ea umblă suav, fără să lase vreo urmă,

E semn că justețea nu ține discursuri,

Tăcerea nu-i tăinuire, e chiar vocea firii

Ce liniști presară peste ce-i de-ntâmplat.

 

Dar iată că gândul i-o luă înainte,

Și-acum se deșiră de la un capăt la altul,

Se varsă agale grămezi de cuvinte,

Fărâme de suflu cioplesc jurăminte,

Ca pe-o năpastă foaia le ține-n spinare.

 

De ce acest zgomot nu se lasă uitat?

Căci capul răsună de tumultu-i năprasnic,

Să fie gândul pururea blestemat

Să bată cărări care nu duc niciunde?

Priviți cum gonește absurd de când lumea,

Tot caut-un rost care nu e al lui,

De ce-l mai trimiteți să plece departe,

Când tocmai aproapele-l cheamă arzând?

De ce îl tot puneți să-nvioreze deșertul,

Ce bine va face izgonirea-i și cui?

Lăsați-l o clipă să se odihnească,

O fi ostenit de când umblă hai-hui.

 

Unul peste altul se strânseră rânduri,

Ca niște năvoade se prinseră lanț,

Din patru colțuri slove se-abat

Cu furia furtunii ce schimbă cursuri de râuri.

Cu mâini de oțel rațiunea dă să-l înșface

E capăt de rând, n-are unde scăpa,

Aici va sfârși gândul acesta – își spuse,

Punctul e capătul, îl va condamna.

 

Dar el nu fugea de ele nicicând,

E un hoinar ce are-n sânge galopul,

Și ce ar mai fi ca de-o viaț-alergând

Pe unul ca el să-l împiedice hopul?

Sări peste punct și pasu-i fu salt,

De-aici înainte va urma începutul,

Un altul, desigur, căci foaia se-ntoarse

Și dragul de el îmbrățișă răsăritul.

 

Aici e o liniște profundă, aș zice,

Nu tu litere, cuvinte, concluzii,

E numai întindere pură… deplină,

Nici argumente, idei sau iluzii.

 

Ah, sublimă simțire, noi doi în sfârșit!

Ce bine că goana-mi s-a potolit,

Ce limpezi sunt mugurii contopirii!

Pe puntea tăcerii ne-am întâlnit,

Știam eu că poteca cea lungă

E calea cea dulce a devenirii.

Curat ca lacrima

Curățenia de Paște începe din interior.

 

Întunericul dispare în lumina lumânării, iar umbrele se furișează pe la colțuri.

În față rămâne doar adevărul, care nu se sfiește să fie blând sau crud.

Nu rostește nici un cuvânt, dar ne privește drept în ochi.

A fost de ajuns, cu toții am înțeles ce e de făcut.

Un gând aleargă cu disperare spre noi.

Acum e prea târziu pentru uitare.

Avem sclipiri în priviri.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2o3pNrV

 

 

Copilărie sub roșu de apus

Ştia de mai multă vreme şi totuşi celui mic nu i-a suflat o vorbă. Ar fi fost oricum în zadar. Mulţi o porniseră de cu zori spre vetrele lor. Mare bucurie e când familia se reîntregeşte. Nici nu apucă fii şi fiicele să treacă pragul casei părinteşti că mamele îşi aduc aminte cum îi legănau de somn uşor. N-a fost deloc simplu să-i crească, au făcut totul chiar şi atunci când părea că nu se poate face nimic, orice pentru ca ei să-şi poată trăi copilăria. Sunt singurele clipe la care te-ai întoarce oricând, şi nici o mamă n-ar lăsa aceste trăiri să treacă pe lângă puiul ei. Nici ea n-a vrut s-o facă, deşi ştia ce va urma, toţi anii ce trecuseră i-au arătat că nu avea nici un motiv să spere că acum se va întâmpla altfel. Şi totuşi ceva în sinea ei licărea a speranţă. Se luminase de ziuă. Cei mici erau nerăbdători să iasă la joacă în faţa grajdului şi băteau cu copitele în poartă. Într-un târziu poarta fu întredeschisă. Doar unul dintre ei ieşi, ceilalţi îl priviră cu jind. Ar fi vrut să dea cu toţii năvală, dar învăţaseră bunele maniere chiar dacă erau atât de fragezi că măsurau zilele în zburdălnicii. Aşteptau cuminţi: pe semne că astăzi servim micul dejun separat, îşi spuseră. De parcă s-ar fi dus oricare dintre ei la sânul altei mame decât a lui. Aiurea, ar fi nimerit-o şi cu ochii închişi, că doar inima-i trăgea spre cea care i-a născut, nu stomacul sau ochii. Nici nu plecase bine cel dintâi şi ceilalţi se puseră pe joacă, acolo, în grajd. Pentru voie bună e loc destul oriunde şi oricând. Mamele ieşiseră mai din vreme şi se făcuse câtuşi de cât un spaţiu numai bun de hârjoană. Ştii cum e, nu e bucurie fără chiot, aşa că grajdul răsuna de hihote şi se oprea pentru o clipă numai când poarta se deschidea, apoi totul se relua numaidecât. De-afară nu pătrundea înăuntru nici un sunet. Ea zbiera pentru fiecare pui ca pentru-al ei. O lamă ascuțită curma copilării fără milă, iar cel care o mânuia nici nu băgase de seamă ochii îngroziți și urletele mamelor. Unul câte unul, ieșeau pe portiță gata să umple lumea cu voișia lor. Dacă i-ai fi lăsat să alerge în voie, nu s-ar fi oprit decât în amurg. Căci pentru un copil a alerga e însăși bucuria de a trăi. Paiele pe care zburdaseră ieri erau acum scăldate în sângele lor. Nici n-apucau să mai vadă o dată soarele că tăișul le și spinteca răsuflarea. De fiecare dată când poarta grajdului se deschidea o bucată din inima ei se rupea definitiv. Era mamă, la fel ca și celelalte oițe care-și văzuseră puii uciși fără vreo vorbă. N-a fost vreme nici măcar pentru un rămas bun, care rămas nu putea fi bun oricum. Deodată măcelul se opri. Un abur prelung venea dinspre omul care a răpus atâția miei atât de iute, chiar și lama ostenise. E drept că tot ce știa el că face era că pregătește carne proaspătă pentru niște comenzi primite din timp. Ea rămase cu capul lipit de bârnele țarcului și cu privirea țintă spre staul. Încremenise în ea gândul că cel mic are o șansă de scăpare.

În grajd mai rămăsese doar el, se așezase cu botul pe labele din față și câteva paie se lipiseră de nasul lui umed. Era posomorât, nu înțelegea cum de toți ceilalți ieșiseră la joacă mai puțin el – de foame uitase oricum. Întinse binișor vârful nasului, se lăsă pe o parte și adormi.

Ușa grajdului se deschise odată cu becul dinăuntru, apoi se închise la loc. Mielul tresări și deschise ochii. Seara venise parcă mai repede decât de obicei. Credea că toți ceilalți vor dormi afară, că doar venise primăvara de câteva zile. Dintr-un salt ajunse la poartă, începu să bată cu copitele în ea. Ce nedpreptate i se făcuse, nici măcar nu știa pentru ce era pedepsit, gândea el. Dar nu putea să stea locului, își luă avânt și sări cu putere pe scândurile ușii, gata-gata să le rupă. Nici el nu știa dacă aștepta un răspuns, însă un lucru era clar: i-ar fi plăcut să fie împreună cu ceilalți. Simțea că a pierdut o zi de joacă și asta i se părea crunt.

Când ieși afară avu sentimentul că se sufocă, păși înainte și simți paiele umede sub copită. Nu știa de ce o senzație de rău îl copleșea pur și simplu, doar avea să se întâlnească cu toți ceilalți, fusese iertat. O văzu pe mama lui privind fix, parcă nici nu răsufla. Ea căuta privirea omului, voia măcar să o privească în ochi înainte. Lumina palidă a becului agățat de o prăjină părea ca o flacără sugrumată încet. Mai făcură doi pași, apoi se auzi un icnet. Liniștea care se lăsase parcă înghițise un munte de durere și de aceea nu mai încăpea nici un sunet în ea. Întunericul din zare era ca o cortină trasă peste această clipă. O picătură de sânge căzu din vârful cuțitului pe paiele uscate și parcă văzduhul s-a cutremurat ca după o explozie.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2nErNGh

Hora unirii

Ploaia și picătura nu se puteau numi altfel, deci cred că inspirația de a le boteza așa e un dar divin. Cred că nu invetăm cât mai degrabă descoperim. Orice facem noi are la bază elemente deja existente. Noi facem combinații, nu creăm. Creația presupune construcție fără reper. O invenție ar fi, să zicem, denumirea unei zile a opta a săptămânii. Ia să vedem, cum ar suna? E greu, nu-i așa? Și mai presus de toate, e nefiresc. Tot ce vedem și avem ne-a fost dat, ca atare e o lipsă de respect să ne însușim orice. Asta nu înseamnă că nu ne putem bucura de frumuseți, dar în nici un caz nu-i o idee bună să încercăm să le deținem. Fiindcă, la urma urmei, nici nu vom putea, posesia lor e doar fictivă. Există mai multă logică în natură decât în hotărârile noastre zilnice. E și normal, natura e creația vieții. Îți dai seama cât de curat trebuie să fi fost primul suflu, ce splendoare a fost prima rază de soare sau ce feerie a adus primul mugur înflorit?

Cea mai mare realizare a omului este să viseze curat, cu toată inima, el nu poate crea ceva fără un punct de plecare, creația pură e să dai viață inimaginabilului, adică să începi de la absolut nimic.

Nici un element, nici o particulă, nici o istorie, nici o îndoială, nici un gând, nici o speranță, nici o faptă, nici un exemplu, nici un principiu, nici o lege, nici un trecut, nici o nuanță, nici măcar o floare. Doar respirând viață fără nici o întrebare, fără nici o căutare de răspuns. Un singur, simplu și total a fi. Fără nici un gest, fără soare, fără plânsul bucuriei, fără apă, fără nici o interpretare, fără roua dimineții. Fără un cap care să judece și să împartă, ci doar o rațiune a simțului desăvârșit.

Aceasta este într-adevăr prima sclipire.

Îmi încredințez viața ființei care a adus pe lume frumusețea. Ai văzut câtă lumină aduce un zâmbet sincer sau cu câtă gingășie se deschid petalele unei flori? Ai văzut cât adevăr spun ochii unui copil, l-ai înțeles dinainte să învețe să vorbească? Crezi că păsările dansează pe cer după ce se asigură că le ies mișcările la repetiție? Frumusețea e o certitudine. Se prea poate ca viața să ne fie mamă tuturor, o mamă iubitoare care ne va ocroti veșnic.

Dă-mi mâna, hai să credem în frumusețe!

Avânt pentru o neclintire

Martin se trezise de astă dată dis-de-dimineață, hotărâse ca drumul pe care urma să-l parcurgă în ziua aceea să poarte pecetea pașilor lui. Nimic nu-i mai potrivit decât să lași lucrurile în legea lor. Așadar, mersul pe propriile picioare este singura cale firească de a călători, căci dacă ți-era menit să te miști pe roți, Dumnezeu te făcea bicicletă. Lui Martin îi fu pe plac acest adevăr și vru să-l pună în aplicare. Își puse pelerina de ploaie și ieși pe ușă. La ora aceea îi puteai găsi pe cei mai oropsiți dintre oamenii muncii. Dacă n-ai văzut pe cineva care se uită bine în jur înainte de a se așeza pe unul dintre zecile de scaune libere, ai toate șansele să zărești un astfel de om dacă te pui la drum în creierii nopții. Această sfială nu vine din teamă, ci mai degrabă din bun simț. Închipuiește-ți o sală plină cu scaune goale. Dacă există un om care e în stare să întrebe dacă e cumva vreunul dintre ele rezervat, mai precis cel pe care urmează să se așeze, acela e un om care nu numai că se gândește la aproapele lui, dar ia în considerare dorințele și necesitățile sale. Martin fu surprins mai degrabă de mulțimea de oameni care se afla în drum spre lucru la acea oră a dimineții decât de specificul ei. Nu se aștepta să găsească o aglomerație la ora respectivă, nu și-ar fi imaginat că e o bătălie atât de mare chiar și pe locurile cel mai puțin călduțe din societate. Ar fi tins să creadă că toți se bat pe ora aceea târzie la care se trezesc cei care au obective care nu țin cont de viața altora. Mergea țanțoș ca de obicei, însă ploaia îi intra în ochi. Înclină capul într-o mișcare demnă de o schimbare care trebuia musai făcută. Brusc ochii i se ațintiră spre asfalt, iar ceea ce văzu îi schimbă definitiv modul în care privea lumea. Familii întregi de melci spoite pe asfalt, care mai de care mai mic, fără cochilie și fără apărare în fața pașilor grăbiți. Se aplecă încet spre asfalt, apoi se trase brusc la loc. Nu-i venea să-și creadă ochilor. Râme spintecate, gândaci striviți, trotuarul arăta ca un câmp de luptă. Ploaia se oprise, dar umezeala continua să scoată melci și râme de prin tufișuri. Ieșeau de după borduri ca niște copii care dău navală pe poarta școlii după ultimul sunet al clopoțelului; viteza nu era aceeași, dar bucuria da. Se aplecă din nou lângă o râmă care se zbătea din jumătatea nezdrobită. Lângă ea, o alta zăcea nemișcată, deși era mult mai puțin sfârtecată. O luă pe cea încremenită în palmă, se gândi că poate în pământ ar sta mai bine, indiferent dacă își va mai reveni vreodată sau nu. Lui Martin i se tăiaseră picioarele. Pentru prima dată simțea suferința altei ființe care nu îi semăna la trup. Păși cu grijă, să nu cumva să strivească mulțimea de vietăți din jur. Zări un loc cu pământ mai afânat și se porni într-acolo. Firicelul roșu din mâna lui se clinti ușor, îl simți ca o bătaie firavă de inimă. Scârmă pământul ușor cu degetul și așeză râma în micul șanț pe care îl făcuse. O întinse cu grijă și se bucură că nu săpase mai adânc, ar fi fost trist să o rănească pe alta care stătea liniștită, învelită cu plapuma dătătoare de viață pentru a o salva pe ea. De cum se văzu pe pământ, râma se învioră. Martin o privi câteva clipe și apoi o acoperi cu stratul protector care îi venea ca un pansament. Se întoarse pe trotuar cu gândul să-i ferească pe toți din calea pașilor grăbiți. Micii limacși i se lipeau de vârfurile degetelor, putea lua câte șapte-opt deodată. Găsi un băț subțire și cu el pescuia râmele întinse pe asfalt. Se uita cu mare grijă în jur, erau și melci cu cochilii cât bobul de orez. Ce minunății îi era dat să vadă! Și totul pornise de la o plecare de cap. Orașul începuse deja să se trezească. Zgomotul mașinilor se auzea din ce în ce mai tare, iar trotuarul se umplea de forfota oamenilor care se îndreptau grăbiți spre serviciu. Martin se tot așeza în fața câte unui pâlc de melci și râme, pentru ca oamenii să îl ocolească și astfel să protejeze ființele până când ajungea să le ia din drum. Numărul răniților și decedaților crescuse considerabil de când strada se populase, iar Martin nu mai făcea față situației; nu știa dacă să-i ia din drum mai întâi pe cei răniți sau pe cei nevătămați, începuse deja să cântărească șansele unora sau altora de supraviețuire. Știa prea bine că și dacă s-ar fi lungit pe trotuar în fața lor, tot n-ar fi salvat decât o mică parte din acele viețuitoare, că doar nu-i putea face atenți pe toți care treceau. Pentru o clipă avu un impuls puternic care-l împingea să meargă dinaintea fiecărui om și să-i spună: ”Te implor, ai grijă pe unde calci. Măcar uneori.”. Făcu un pas în față, dar se opri. Orice-ar fi făcut de acum înainte, nu mai putea trece mai departe indiferent. Începu din nou să picure. Valuri de melci și râme ieșeau de după gardul viu, ca într-un fel de urare de bun venit adresată ploii. Martin tresări, făcu un pas înainte cu gândul să-i oprească. Sub picior simți cum o mică pietricică se frânge. Ridică talpa, un pui de melc zăcea strivit de asfalt, și dacă nu s-ar fi aplecat, nici măcar nu l-ar fi observat, atât de mic era. Curând ochii i se umeziră. Se bucurase mai devreme că poate vedea ce minune e frumusețea, că a văzut de aproape trăsăturile fine ale ființelor din jurul lui, niciodată nu le privise atât de atent, iar acum ochii i se înecau în lacrimi. Își dădu seama că nici măcar nu izbutise să apere frumusețea, deci să participe la facerea ei era peste puterile lui. Căzu în genunchi și ridică mâinile spre cer, spunând: ”Doamne, ce mic sunt!”.

Cum să iubeşti un zid

iedera-pe-zid-iedera-pe-casa-iedera-pe-zid-vechi

Pune un zid între tine şi temeri, apoi fă bine şi spune-le să stea la locul lor. După aceea va trebui să mergi până la locul de unde ai luat zidul şi să construieşti altul în locul lui. Dacă tavanul nu a băgat de seamă că lipseşte, nu te baza că se poate ţine de glume, că poate cazi în plasa spontaneităţii cu puţin timp înaintea lui şi vă întâlniţi la mijloc; adică tu să te-nvecinezi cu podeaua şi tavanul să-ţi calce pe urme. E-adevărat că mâna care te mângăie pe creștet ar putea și să te ia la palme, dar nu degeaba e tavanul baza acoperișului. N-o să vină peste tine decât dacă-l vei chema vreodată atât de aproape. El o să ajungă-ntr-un suflet, neștiind că te va strivi cu înflăcărarea lui, căci nimeni nu i-a cerut o îmbrățișare. Și totuși el asta face de-a lungul întregii lui existențe, ocrotește cu brațele deschise. Nu-mi spune că n-ai văzut cum se întinde în jurul a tot ceea ce tu ai vrea să păstrezi cu drag. Nu e ciudat că nu i-ai mulțumit niciodată pentru că te face să simți că ai un loc al tău? Da, e vorba de unul fizic, dar în spatele peretelui care-ți împrejmuiește casa ești pur și simplu cum nimeni altcineva nu te poate vedea. Și n-am spus că ai fi fățarnic în lume, doar că aici nici o privire nu pătrunde, deci ești ferit de presupuneri și concluzii. Zidul are suflu, îți știe necazurile și bucuriile, dar, cel mai important, a fost martorul atâtor vise. Când vântul turbează în fața nedreptății, el te ține afară din calea lui, dar socoate că e bine să-l auzi dinăuntru cum vuiește, căci glasul lui e furie și jale; să iei aminte când e vânt năprasnic, atunci nu mai e vreme să cântărești adevăruri în cugete și maxime, e prea târziu pentru a se alege pleava de sămânță, atunci se cutremură pământul de nemernicie. În acele clipe el ține piept rafalelor și se înalță cu blândețe deasupra florii care a crescut la adăpostul marginii lui. A oprit el și gloanțe, nu l-au dărămat nici obuze. Însă pe vânt îl respectă, știe că suflarea lui e necesară și i se opune cu un soi de rușine timidă. Doar brațele lungi ale iederei se mișcă necontenit, legănându-se ca într-un fel de plecăciune. Ascultă, e cântecul zbuciumării firii – e prea gol pretutindeni. Și totuși iată-l, e ca o făptură de piatră prăvălită la pământ, ghemuită, acoperindu-și puii cu întregul corp. Acesta este zidul care a învățat de la stânci cum să domolească mânia, toate valurile spumegânde s-au măcinat izbindu-se de statornicia lor. Vedeau ele neclintirea stâncilor dinapoia lor? Da, desigur că știau că se vor frânge, dar furia strigă mereu ”înainte!”. Iedera mai are pe ici pe colo câte-o mică frunză rămasă, iar vântul nu i le-a smuls. Dacă te dai doi pași înapoi, vezi cum brațul cel mai lung se ridică până spre colțul de sus al zidului. Ea și-a pus mâna pe după umărul lui, e dansul ale cărui mișcări le poți vedea numai cu ochii închiși. Uneori e vals, alteori tango.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2frlAwd

 

Furtună în adâncuri

furtuna-pe-mare

În negura zilelor noastre de apus,

Cete de morți ce simțu-și azârliră

Vin să ne-nvețe cum și-au dobândit dreptul la viață,

Cerându-i în genunchi mândriei milă.

 

Cum, n-ați văzut leșuri de existențe

Cum spurcă zorii cu priviri pizmașe?

Parcă din ciudă s-au născut pe-această lume,

Mârșave fapte vin din mințile lor lașe.

 

N-ar recunoaște-n ruptul capului

Că unicul lor merit e disprețul,

E singurul pe care-l câștigă drept,

Se-mbată cu veninul ocrotit la piept

Și cer urmașilor să le plătească prețul.

 

Ce hâd morman de inimi crude,

Ce crunt ospăț cu colți pe care-i ascute umbra,

Cum mușcă javrele petale de candoare!

Nu-i nimeni să le strângă-n laț putreziciunea,

Nu-i nimeni să le curme blasfemia?

N-a mai rămas nici o scânteie de ardoare,

Permitem ca din vorbe dulci, sfidând onoarea,

Să fete pe la colțuri infamia?

Unde-i stimabila purtare,

Vorba de duh ce cheamă plecăciunea,

Unde-s virtuțile ce plămădesc cu osteneli recunoștința,

Doar pentru desfătări sacrifică ființa

Ce-are mai scump din ce i-a presărat pe chip minunea?

De câte ori să-nchidem ochii în fața ororii,

Cu câtă josnicie să privim în lături,

De ce să trecem puntea cu rușinea

C-am ridicat în slăvi lucirile comorii?

Ne arde-n tâmplă licărirea-i falsă,

Ne bate pe obraz lumina,

E locul ei acolo sus, pe cer,

Dar noi am vrut-o-n fiecare casă.

Pe boltă e destulă pentru toți,

Ne are-n grijă și cu drag pe fiecare,

Dar noi ne-ascundem sub acoperiș,

Așteptând izbăviri din culmi de felinare.

Frumosul gând răsună-n golul dinlăuntrul nostru,

Copilăria ni-l păstrase pentru când vom crește mari,

Făcut-am imnuri din strigăte de disperare,

Năravului îi devenirăm tributari.

Adio inocență și magie,

V-am sugrumat suflarea din nesocotință,

V-am alungat prin suprimări neîncetate,

De-aceea să vă-ntoarceți nu e cu putință.

 

Cum de-a ajuns o lespede piatră de temelie,

Ce-acoperă de secole adevărata față,

De ce am cutezat să presărăm minciuni pe glie,

De ce ne-am coborât cu bună știință într-atât,

Încât în fața a ceea ce suntem azi

Ne’nduplecatul viitor rămâne mut?

Suntem groparii viselor ce încolțesc în suflet idealuri,

Rânjim rostogolind frânturile ultimei speranțe,

Se prăvălește morala în urale

La poalele grămezilor de nepăsare.

 

Nu ne-am născut ca să trăim întocmai până când

Din conștiință lacrima șiroi curgând

Să ne dezvăluie lucida cugetare cum că potul

E numai să te dăruiești deplin,

Să lași întruna de la tine, căci mereu ai totul?

 

Plânge văzduhul ofilite frumuseți

Zădărnicite-n chip meschin de euri deocheate,

S-a-ntunecat cu dezolare răsăritul,

Jignire i-au adus omagiile trucate.

Mișei mai suntem, fățarnici cu năframă,

În văi ar trebui să tune cuvântările tăioase,

Îndrugăm adevărul într-un aparteu,

În schimb, răsună un blestem pocit

Și sfarmă cântul pâlpâirilor duioase.

 

Ticăloșie infatuată, ia aminte,

Din cerul înstelat va coborî năprasnica furtună,

Cu străluciri te va orbi sublimul,

Așa, continuă să te-ndopi,

Căci el te va-neca, preaplinul.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2fX7RQh

 

Sosiri, plecări și continuări

peisaj-de-toamna-cale-ferata

Trenul plecase de multă vreme, iar în urma lui lăsase toate așteptările. Toate clipele pline de fantezie au rămas în gară, căci drumul, călătoria, sentimentul, toate sunt deseori diferite decât așteptările. Ceea ce putea fi rămâne pe loc, ceea ce este merge înainte. Ce nebunie, să mergi necontenit înainte, ba chiar și grabnic, să nu privești în spate și totuși să te întorci în aceleași locuri, să bați aceeași cale privind numai înainte, ca și când izbăvirea ar veni din această fugă. Încotro ar fi calea cea bună, dacă noi ne-ntrebăm de unde venim și nu ”ceea ce putem să devenim”? Dar au plecat cu toatele, numai că ele se întorc la noi cu ceva nou de fiecare dată. În acest tren sunt numai locuri în picioare, se spune că asta ar fi poziția dreptății. Să stai pe scaun e opusul rugăciunii, și, pe undeva, e și normal, în loc să stai în genunchi, te așezi prea comod ca să-ți pese prea mult. Nici un inculpat nu-și recunoaște vina stând jos, el pledează din picioare. Iată, să stai pe scaun e prea josnic și pentru minciună, cum altfel ar putea să stea ele, dacă nu în picioare, ele, care-s sclipiri de adevăr? De bună seamă că pe această rută nu a existat niciodată controlul, aici e o ordine care vine de undeva mai presus de minte, așa că nimic nu poate fi interpretat sau însușit fără drept. Rugăciunea e pentru iertare și recunoștință, nu pentru dorință. Rugăciunea e oglinda-n care-ți vezi sufletul, și n-ai ce să ceri de vreme ce-l ai în față pe cel care știe să recunoască frumusețile mai bine decât oricine. Deși vagoanele-i sunt nenumărate și locomotiva pusă pe iuțeală, trenul aista nu face zgomot câtuși de puțin. Semnalul lui de alarmă se simte, nu se aude. E un tren mai special, nu întârzie și nu se oprește niciodată, toți pasagerii urcă și coboară din mers. Cu toate astea, nu e niciodată îmbulzează și nici nu există neînțelegeri. Geamurile sunt îndreptate spre apus, în viața fiecărui pasager e loc de atâtea începuturi. Bagajele sunt de fapt intensități. Compartimentele sunt spațioase, nimeni nu umblă cu jumătăți de măsură. Pe holuri nu zăbovește nimeni, nu există nerăbdare sau încurcături. În trenul vieții s-au suit clipele, străbat depărtări și apoi se întorc la noi cu și mai multă profunzime și înțelepciune. Cât despre celelalte trenuri… frunzele știu prea bine, de aceea au și rămas aici:  ajungi acolo unde trebuie când îți cauți rostul pe lângă vatră, acolo s-a născut și el, odată cu tine.

 

Mulțumim domnului Florin Galan pentru fotografie.

Totul vine de sus  

apa-curgatoare

Asta spune râul când coboară la vale – și ploaia, și visul, și inspirația. Tot ce vine de sus ajunge la toată lumea. Tot ce vine de sus se dăruiește deplin, fie că e rază de soare sau sunet de aripi. Dacă putem admira ceea ce vedem înseamnă că suntem capabili să iubim ceea ce simțim.  Simți apa, fără s-o atingi, fără s-o asculți? Ți-ai imaginat cum trăiește o piatră, ce-ar putea gândi ea? Ai urcat până-ntr-acolo unde norul stă față-n față cu răsăritul? Ce schimbi de replici ar putea fi între ei, înainte ca soarele să se arate întregului pământ? Ce bine că nu vom ști niciodată lucrurile astea! Putem visa la ele în fel și chip, ne putem închipui orice. Acest ”orice” e însăși libertatea pură. Firește că visul vine de sus, altfel aspirațiile lui n-ar putea fi atât de înalte. Acolo e lumea rugăminților care s-au ridicat peste puteri, acolo e patria celor ce se-mplinesc fără să fie mai întâi rostite.

 

Un mărăcine la margine de râu de-aș fi,

Și tot aș ști ce-nseamnă să-nflorești,

Un susur blând în mintea unui surd ce desena câmpii

Învie gândul și voința din farmec de povești.

 

Iubită apă, treci iute fără-n urmă să privești,

Se prăvălesc la vale năzuințe,

Prin simplul fapt că te iubesc, îmi dovedești că ești,

Așa-i șoptea din nemișcarea lui eternă,

Plină de patimi și fără de dorințe.

 

Un mal bătrân în care a săpat conștiința

Se pregătea de-o viață să rămână,

Căci îi pleca tot ce-i era mai drag odată cu ființa,

Și iată că din veșnicia de-ntâmplări

Tot clipa rămânea peste suspinul lui stăpână.

Înțelepciunea unui sentiment

copaci-in-ghiveci-natural

 

Până când vă vor smulge într-o doară,

Cu degete ce nu cunosc pesemne mângâierea,

Veți crește ocrotind pacea care-ncolțește pe-un lăsat de seară,

Zdrobind cu plecăciuni stârnite-n pieptul unei adieri

Eul care-și ademenea cu preamăriri puterea.

 

Și ei au brațe, ca și voi; și-n ei roiește seva ca-ntr-o horă,

Și ei se minunează de întinderea albastră care ne veghează,

Și ei au învățat că plânsu-i semn că sufletul ne sângerează,

Însă de-ar fi privit blândețea ca pe-o soră

Mai mare decât tot ce își închipuie că le-aparține,

Ar dărui mai mult decât răsplata ce li se cuvine

Pentru că până la pieire cu sinele-au luptat

Ca frumusețea să le stea în fire.

 

Iertați-i că nu știu să vă iubească,

Nu le încremenește zâmbetul pe buză nici năprasnicul îngheț,

Cum ar putea să îndrăznească să vă prețuiască

De vreme ce-au rămas datori pe veci cu-n ideal măreț?

Călătorie de-o clipă

img_20160825_190702

Acolo sus nu se aude nimic despre dispreț,

nimeni nu știe de vreo laudă sau roluri,

căci nu există țintă, limită sau scop,

sau destinații desemnate de imbolduri.

 

Acolo se întinde simțul unui vis,

nici ploaia n-a-ndrăznit să strecoare-o picătură,

acolo dorul are profunzime de abis,

iar înțelesu-ți iese-n cale ca un vecin în bătătură;

nu-i loc de azi, de vremuri sau de vreme,

de cântec, gânduri sau de semne,

nu-i chip să cauți capătul vreunui fir de sens,

ori să măsori o clipă cu vârful unui puls imens.

 

Acolo s-a ivit un cor de trei suflări

ce-adună tot aproapele din depărtări,

acolo-s aripi ce poartă-n zboruri infinitul,

parcă la fel ca valul ce lucește-n soare,

tăceri care croit-au din bătăi de inimi începutul,

lumini care pictează veșnicia pe un colț de zare.

Frumusețea e veșnicie

img_20160428_091051

Lumini puneau de strajă frumuseți în ziduri,

Culorile-nfloreau în țevi de pușcă,

Frânturi de infinit se oglindeau în cioburi,

Un laț își spânzurase scopul de o cușcă.

img_20160428_091037

Venise dimineața-n straie albe,

Vântul purta pe aripi începuturi,

Din frunze găurite-și luau avântul fluturi,

Tulpini se ridicau din adâncimi ca picăturile din puțuri,

Visele răsăriseră-n vâltoarea clipei,

Timpul nu izbutise să le-ngroape.

img_20160428_091007

Sufletul e rădăcina vieții

arbore-inalt

Să taci în fața sublimului și tragicului vieții, să trăiești deplin liniștea și vacarmul, speranța și deznădejdea, fără să-ți iei vreodată partea sau să cântărești dreptatea, să cunoști sensul vieții fără să-l fi căutat, să rămâi neclintit în fața sacrificiului suprem, să naști veșnicie prin însuși rostul tău, ce exemplu de măreție pământească poate fi mai curat de atât?

img_20160903_085142

Mulțumim, sfinți copaci.

 

S-a crăpat de ziuă

fotografii rare

Adevărul nu pleacă nicăieri când închizi ochii, și nici visele nu încep să se țeasă din pricina asta. Lumina sufletească se zărește și pe întuneric, la fel cum, sub multe lămpi aprinse, zac în beznă atâtea capete considerate luminate. Dacă mintea ți-e mai deschisă decât brațele, atunci cuvintele mari îți sunt mai la îndemână decât faptele. Caută să îndrăgești lipsa, ea întregește ființa. Nu zăbreaua întemnițează libertatea, ci reducerea ei la o perspectivă individuală. Zarea nu ar putea să existe dintr-un singur punct de vedere, așa cum o singură potecă nu te poate duce peste tot. Eu nu știu cum e să fii tu, dar îți pot spune de ce, în mica mea așezare, e loc pentru oricine. Pentru că mica mea câmpie nu poate trăi fără întregul care o conține.

fotografii unice

Cu totul și cu totul noi înșine

cu totul și cu totul noi înșine

N-am văzut niciodată cum zboară visele, dar am simțit cum respiră un zâmbet. N-am auzit când a intrat pe ușă dorul, însă am ascultat povețele inimii pentru minte. Am recunoscut veșnicia în chipul zorilor de zi și am sperat că voi căpăta blândețea cu care se așterne roua. L-am transformat pe ”tu” în ”eu” și toate nepăsările au fugit din mine. Nici n-am apucat să le spun că n-o să le simt lipsa și nici că e prima lipsă care mă umple de bucurie. Privesc spre sublim și-mi dau seama că cei care plutesc n-au nevoie să știe asta, e de ajuns că o fac. Norii nu se-ntreabă cine sunt sau de unde vin, fiindcă se vede că sunt acolo unde trebuie și că se îndreaptă pe calea cea bună spre împlinirea rostului lor. Dar iată că sunt și stele care strălucesc numai în inima noastră. Au pornit spre nemărginirea văzduhului și nu se vor opri prea curând. Zburdă precum secundele conștiente că fac parte din eternitate, așa încât n-au vreme de pierdut. S-au desprins într-o clipă și au plecat pentru o veșnicie. Însă desprinderea lor nu înseamnă că s-au depărtat de semeni, ci doar că s-au apropiat de toate câte există.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2bHQtcA

Mulțumim tare mult doamnei Pană Gabriela pentru fotografie.

Natura iese în oraș

natura iese în oraș

De ce nu e această plantă mai mică decât zidul de lângă ea? Pentru că nu e nevoie să se ridice deasupra lui ca să poată vedea dincolo de el. De ce nu sunt stânjenite aceste frunze de peretele din calea lor? Pentru că înălțimea lui nu le umbrește. Și totuși, cum de nu se simt aceste tulpini sufocate de strâmtoarea vetrei lor? Fiindcă au crescut lângă acest zid la fel de libere cum ar fi fost în mijlocul unei câmpii. Și se bucură mult că există, la fel brazii de la munte.

Lacrima ce sparge stânci

11 Jun 2010 --- Downpatrick Head on the Atlantic Ocean to Ireland --- Image by © Michel Gunther/Photononstop/Corbis

Păcat, sunt un aruncător de pietre – mai bine le-mbrățișam. Câte aș fi putut construi cu toate câte le-am azvâlit către voi! Aș vrea să le lansez pe apă, căci până să se scufunde, ar găsi câteva puncte comune cu ea, apoi i s-ar dărui complet. Mi-e dor să le trimit pe apă. Nu, pietrele nu cad în apă, ele coboară lin; ea le mângâie pe creștet, ele îi admiră sufletul pe măsură ce pătrund în adâncuri. Acolo, jos e inima ei, a plâns atâtea lacrimi încât s-a acoperit definitiv, dar bate la fel de tare ca-n prima clipă. Vibrațiile ei au săpat pământul și au făcut loc altor lacrimi. E minunat să suferi frumos. Nu știu dacă plânge la fel de mult și de bucurie, dar am simțit zâmbetul ei în tremurul mâinii ce strângea cu încrâncenare piatra în pumn. Atunci am înțeles că sudoarea e lacrima muncii, și nu se cuvine să nădușim din furie. Am vrut să las piatra jos, dar m-am mulțumit cu faptul că n-am aruncat-o. N-am mai ținut-o la fel de strâns, dar am luat-o cu mine în continuare. După câțiva pași pe mai multe poteci, m-am bucurat că o aveam în continuare în palmă, văzusem atâtea pietre ce puteau fi ridicate. Firește că întâlnisem destule și încleștarea sporise, însă am avut inspirația s-o port cu mine peste tot; nici n-am adunat alte pietre, nici pe ea n-am aruncat-o. Deseori am strâns-o tare de tot, iar julitura s-a transformat în rană. De fiecare dată când brațul se ridica, piatra se înfigea și mai strașnic în carne. Vântul ridica praful potecilor și îmi intra în palmă ca o suflare tămăduitoare și rece. Fără să ne aducă el norii de ploaie și fără să poarte semințele pe aripile sale, nu am fi fost nici măcar locuitorii unei planete sterpe. Da, vântul poartă viața pe aripi. Am mers înainte chiar dacă praful îmi încețoșa vederea. Creste de munți se iveau într-o nălucire ce putea trece lesne drept o priveliște cât se poate de reală. Cu cât mă apropiam de ele, crestele se micșorau și se depărtau, parcă fugeau din calea ochilor mei. În goana aceasta spre înălțimi închipuite, pașii mei striveau zeci de petale. Nu am știut până ce am auzit un plâns ca un cântec duios. Venea pe scoarța pământului, cățărându-se parcă pe aripile unui fluture. Nu-l puteam vedea, dar bătaia aripilor lui era atât de vie încât o simțeam în obraz. Puteam să învinuiesc praful din ochii mei pentru fapta mea nesăbuită, dar plânsul acela ca un sunet de harpă se ridica blând la urechile mele, plutind ca un parfum de flori proaspăt culese, și gândul a tăcut iar inima a vorbit. O lacrimă alunecă suav pe brațul meu, am deschis pumnul – piatra dispăruse, palma era curată. În sfârșit se rupsese din mine o bucată pe care o puteam dărui. Aflasem că sunt o fărâmă dintr-o mare stâncă, aruncasem cu bucați de sine spre cei asemeni mie. Ce neghiobie, uitasem de tot, fără să știu că rănile sufletului meu erau toate pietrele pe care le aruncasem.

Sursă foto:

http://bit.ly/1ucVZbh

 

11 Jun 2010 – Downpatrick Head on the Atlantic Ocean to Ireland – Image by © Michel Gunther/Photononstop/Corbis

Regina zilelor petrecute împreună

regina noptii

Între asfalt și beton stătea un firicel de praf,  nici unul nu putuse să-l dea la o parte. A venit acolo călare pe vânt, și cât cei doi erau ocupați să hotărască unde se sfârșește unul și unde începe celălalt, el i-a croit ei drumul pe care nu se puteau rătăci niciodată, chiar dacă aveau să meargă la nesfârșit pe el. A așteptat-o sperând și a cunoscut-o cu ochii închiși. Apoi, când a văzut cine i-a umplut îmbrățișarea de fericire, firicelul de praf a căzut pentru totdeauna la picioarele ei. Iar ea, regina nopților cu străluciri de stele, îi luminează zilele pe care el singur a ales să nu le mai vadă niciodată, pentru ca, în acea bună zi, s-o poată întâlni.

Sărut mâna pentru masă

sărut mâna pentru masă

Dumnezeului dătător de viață, cerului din care se plămădesc norii, pământului cel roditor și ploii înviorătoare, adierii mângâietoare, soarelui cel luminos, rouăi scânteietoare și brazdei ocrotitoare, plugului și murgului, brațelor ce-nsămânțează, rugilor ce-ngenunchează, calului și drumului, pietrelor, nisipului, roților ce-nvârt recolte, căruțelor de prin holde, ăstei zi din calendar și maestrului olar, ramului din inima scaunului, mesei cu patru picioare și pauzei de mâncare, orei care mi-a venit în dar, priceputului tâmplar, degetelor delicate ce pun dragostea-n bucate.

Mulțumesc tuturor!