Arta de a fi

În rotunjimea pânzei vântul, cu simț artistic pur,

Brodase brațe de aproape pentru îmbrățișări depline,

Ai crede c-aste fapte-s împletite pe cărări alpine,

Nu-i musai măreția să steie la-nălțime,

Din când în când coboară-ți respectuos privirea, te conjur.

 

Din vârf de pensulă divină, un bob de frumusețe

Făcut-a să-nflorească speranțe în culori,

Pictura prinse viață, contururi de esențe

Au modelat în tâmple visuri de trecători.

 

Nu știu de-a fost chemată, însă cu drag veni,

Sublima inspirație păși în ritm de puls,

Ar fi avut aceeași gingășie și chiar de l-ar fi smuls,

Așeză blând fruct de idee ca hrană pentru gând,

Aduse-ntr-o mireasmă un vis pictat pe zare,

Parfumul unei de dimineți cusu în simț candori de floare.

 

Ce muză, ce tablou, ce forță creatoare!

Din ceruri coborâră pe stropii de splendoare

Sclipiri ce joacă-n umbre surâsuri de lumină,

Vecia-tinse clipei o mână protectoare,

Din vârful unui toc se arcui un rost

Al timpului care-n decor plantase-o urmă de rugină.

Revelație

Când fruntea îți coboară c-un clătinat căit,

Sublimul îți așterne parfumul sub trăire,

Iar pașii te-or conduce către un vis menit

Să-ți ducă idealul pe culmi de împlinire.

 

Curată ploaie ce vii din măreție,

Vom fi noi oare vrednici de blânda ta sosire?

Ne cureți suav suflul cu lacrimi de făclie,

Ce curg din rânduieli cioplite-ntr-o sclipire.

Eroi de ieri, alaltăieri și azi

Dr. Multicel Presupunescu a participat în data de douăzeci și ceva mai încolo la Conferința Mondială a Sănătății.

Este o onoare pentru mine să fiu invitat an de an în mijlocul atâtor oameni de știință pentru a dezbate problemele majore ale omenirii. Este atât de trist să constatăm că această generație de copii este cea mai bolnavă din istoria omenirii, de aceea organizatorii au decis ca întâlnirea să aibă loc într-un cadru exotic și în compania unor programe de divertisment, ca să putem trece peste trauma aflării acestei vești tragice. Ca în fiecare an, parada medicamentelor a reprezentat cel mai important moment al celor două zile de conferință. Anul acesta designerii de ambalaj s-au întrecut pe sine, afișând ținute asortate cu reacțiile adverse. Îmi pare rău că n-ați fost la spectacol, a fost o splendoare. S-a discutat intens despre cum vaccinarea a eradicat boli încă dinainte de a fi inventată, iar cei prezenți au putut vedea cu ochii lor cum era scrisă pe o foaie dovada acestui adevăr de necombătut. Toți cei de față au izbucnit în lacrimi de apreciere când au observat că pe foaie literele erau scrise cu majuscule îngroșate. Nu mai era nici un dubiu pentru nimeni. Cu toate acestea, când m-am întors în țară, au fost și oameni răi care m-au întrebat de ce sponsorizează companiile farmaceutice aceste conferințe și cum se face că acea foaie a fost imprimată într-unul dintre sediile lor. M-am simțit ofensat, desigur, după ce că am bătut atâta drum până-n insule exotice tocmai din cauză că le vreau binele copiilor și oamenilor în general, mă mai și chestionează? Ei nu știu ce obidă cruntă e să fii medic de familie, să trebuiască să scrii data corect pe trimiteri, să ții stetoscopul pe după gât toată ziua și să ai grijă ca ondularea cordonului să fie în raport cu ultimele tendințe vestimentare, să completezi rapoarte, să le oferi pacienților variante. Vă spun sincer, sunt câte unii, domnule, vai de capul lor, nici nu știu de ce vin la medic, de parcă aș avea eu de unde să știu ce are fiecare. Le-am și spus, ce-s eu, vere, ghicitoare? Dar nu pot să-l las pe om să plece așa din cabinet, cu gândul că e sănătos, nu, asta e foarte periculos, și atunci te gândești să-l ajuți, să-i dai niște opțiuni; și-ncepi să înșirui boli cu denumiri care mai de care mai sofisticate, că nu poți să-l servești pe om cu orice, unde trăim? Așa că îi pui la dispoziție ce e mai nou. Unii sunt sceptici în privința tratamentului, că de ce scrie pe prospect una, de ce scrie ailaltă. Eu le zic franc: ”Nene, tanti, crezi matale că știința e așa cu una cu două? Știu ei, producătorii de medicamente, de ce scriu că anume pastile se dau pentru anume afecțiuni”. Acuma a dat boala-n ăștia cu vaccinurile, că de ce n-avem spirt să le dăm pe piele înainte de injecție dar prevenția e prima pe lista priorităților. Păi, nu e clar? Bolnavii știu deja cum stă treaba, ce ne facem cu cei sănătoși, dacă se îmbolnăvesc? Acuma nu mai contează că nu-i săpun la baie în spital, că ai vaccinul contra hepatită și, chiar dacă o faci, ești scos. Oricum oamenii sunt prostiți de niște fiare rău intenționate să-și pună întrebarea ”dacă vaccinul te imunizează pe viață, de ce e un pericol un nevaccinat?”. Păi cum să nu fie? Ia gândiți-vă, unul care nu are serul magic în corp îl face pe cel ce îl are să se îngrijoreze pentru el. Astfel, tot gândindu-se că inconștientul respectiv ar putea face boala cea înfricoșătoare, și gândindu-se cu multă iubire de aproape, își poate păcăli creierul că e de fapt vorba despre el, căci se îngrijorează ca pentru el însuși. Atunci, anticorpii formați se teleportează în corpul aproapelui, iar cel imunizat rămâne și fără anticorpi, și cu boala nevaccinatului, chiar dacă acesta nu avea de unde să o contacteze, fiind numai vaccinați în jurul lui. Mai sunt unii care spun că n-au de ce să facă vaccin împotriva oreionului, când conținutul lui poate provoca encefalită, că sunt boli prin care organismul se imunizează cu adevărat, că e un fel de luptă pe care el însuși o câștigă și că tot ce trebuie să faci este să îi dai organismului resurse sănătoase de vitamine și minerale, că nici soldații n-ar putea lupta pe front dacă ar avea la prânz pișcoturi și antiaglomeranți. Baliverne! Vă spun pe cuvânt, pe foaia pe care scria că vaccinurile sunt eficiente, de fapt pe partea cealaltă a ei, scria mare și clar că sunt sigure. Și-apoi, ia spuneți-mi, dacă un organism se teme de un oreion, nu e slab? Păi cum să nu vadă el encefalita ca pe o oportunitate de a afla cât de puternic e, ca pe o șansă de a fi încurajat că el poate răpune boli mai grave. Asta sunt și reacțiile adverse, formule de încredere în forțele proprii. Cât despre cei ce afirmă că provoacă autism, în calitate de specialist, îi sfătuiesc să citească mai bine prospectul, nicăieri nu scrie asta. Și dacă tot nu sunt convinși, îi invit respectuos să vizioneze reclamele noastre, pardon, adică ale producătorilor de vaccinuri. Acolo ar putea să observe cât de albe sunt halatele celor din reclamă, păi cum să nu ai încredere în oameni care se îngrijesc atât de mult de ei înșiși? Dacă n-aș fi deja imunizat pe vecie și după ea, le-aș face pe toate, dar sunt deja apărat de orice boală, singurul lucru care mă neliniștește este grija pentru cei sănătoși. Așa este, eu am făcut alte tipuri de vaccinuri, cu alți excipienți și alte tulpini, și nu cu șase tulpini de virus odată, dar eu am încredere în generația tânără că e mult mai puternică decât noi. Niște tembeli chiar sugerau că ar trebui făcute teste de imunitate înainte de administrarea unei tulpini de virus în organism, că poate nu ar face față, că cică ar putea să nu fie pregătit organismul unui nou-născut pentru a lupta contra unei boli, fie ea și atenuată, sau pentru contactul cu o anumită cantitate de substanțe chimice; că vor să știe cum amorțim virusul, că nu știu ce. Îi dăm o țuică, logic! Mai sunt niște speculații cum că mercurul ar fi toxic sau că substanțele chimice nu sunt testate îndeajuns, că nu se cunosc efectele pe termen lung, că dacă nu-s periculoase atunci de ce există o doză maximă admisă, că de ce sunt trecute efectele adverse la ”alte informații”, că de ce nu e trecută concentrația de substanțe chimice. Aiurea! De ce credeți că plâng bebelușii la naștere? Că se știu nevaccinați, de-aia! Le e frică, sărăcuților de ei. Păi cum să nu se simtă ei în siguranță în mâinile celor care au recoltat țesuturi din maimuțe, iepuri, fetuși avortați și altele, special pentru ei? Avem inclusiv semnăturile pisoiașilor de patru luni cum că sunt mai mult decât fericiți să-și doneze plămânul pentru binele sistemului medical. Păi cum să nu iasă ceva bun din suferința altor ființe? Ce, friptura nu-i bună? Oricum, stați linștiți că în timp ce le smulgeam celulele din corp, toți puii de animale priveau la desene animate. Noi nu putem să dormim noaptea de grija oamenilor, de aceea mergem la masaj în timpul zilei și ațipim acolo. V-am zis, e crunt să fii medic de familie, plus că trebuie să înveți foarte mult despre specializările medicale, ca nu cumva să-l trimiți pe cel cu genunchiul zdrelit la O.R.L. Vă zic, suntem niște eroi, și nu c-o spun eu, vă invit să priviți statisticile: 3 din 5 pacienți nu se mai întorc la noi în cabinet după ce le oferim tratament. Bineînțeles că apar și invidioșii care scornesc tot felul de zvonuri cum că nu avem de unde să știm dacă s-au vindecat, au găsit pe altcineva cu adevărat pregătit sau li s-a găsit un loc lângă alții tăcuți pentru perioadă nedeterminată, scorneli din astea. Oricum, vă promit că cu prima ocazie când voi redeveni copil am să fiu primul care-și face vaccinurile. Le fac pe toate odată. Ce, victime ale vaccinării? Unde sunt, domnule, fățarnicii ăștia?! Îi voi da în judecată pentru calomnie de gradul întâi și insultă grosolană. Criminali ce sunt, păi din cauza lor vin toate bolile, că le determină să vină să ne arate ele nouă, dacă nu le luăm în serios. Dacă am un mesaj de transmis celor care au plecat la vaccinare cu copilul sănătos și s-au întors cu el de nerecunoscut? Păi să fie siguri că nu au plecat cu altul, știu eu? Că se mai fac confunzii. Sau să se asigure că nu se preface de câțiva ani că e paralizat, știți, copiii tind să se-ntindă cu joaca. Una peste alta, conferința a fost un succes, culorile de pe ambalajele medicamentelor sunt mult mai prietenoase și mai jucăușe, toți participanții au votat în unanimitate că medicamentele, deși tratează doar efectul și cel mult ar putea ameliora simptomele și în nici un caz să vindece, cu siguranță că ele sunt singura metodă pe care o putem folosi pentru a rezolva o problemă pe care nu o cunoaștem cu adevărat. A fost ales și medicamentul anului, dar nu vă pot dezvălui identitatea lui, e o surpriză. E adevărat că a existat și un incident în ultima zi de conferință, ulterior celui care a avut în prim plan distribuirea de suveniruri, dar mai însemnat ca urmări – s-a declanșat o bătaie generală fiindcă nu am căzut de comun acord ce boală să poarte numele cui.

 

 

 

De ce pică para mălăiață și nu o plombă cu aromă de vanilie?

– Bună ziua, de ce protestați?

– Fiindcă nu știm să susținem. Și nici n-avem timp.

– Și pentru ce protestați?

– Corect este împotriva cui sau cărui fapt.

– Așa este. Deci?

– Păi noi protestăm împotriva celor care sunt contra părerilor noastre.

– Mai exact?

– Împotriva oricărei ființe care nu este de acord cu noi.

– În ce privință?

– În oricare.

– Și acum împotriva cui vociferați?

– Împotriva fructelor.

– Cum adică?

– Uite-așa. Ni s-a luat să tot vedem pomi cu crengi cocoșate de fructe, cine spune că asta le e menirea? Unde sunt drepturile lor? Cum e posibil ca în secolul douăzeci și unu să existe atâta presiune din partea societății asupra lor? Ce, nu pot fi meri dacă nu fac mere? Poate vor să facă altceva în viață, nu mere. Dacă vor să fie pom ornamental într-o curte cu gazon și piscină? De ce să nu aspire la ceva mai mult?

– Atunci nu mai sunt pomi, sunt copaci.

– Și cine spune că nu pot fi copaci dacă ei decid asta?

– Și cine spune că pomii și-ar dori să fie altceva?

– Noi, Mișcarea Poministă. Și nu începeți cu natura că imediat începem alt miting. Să ne arate unde sunt scrise legile ei, că prea se crede atotcunoscătoare. Chiar zilele trecute am înaintat o plângere împotriva acestei așa-zise naturi, ni se pare de neconceput încălcarea dreptului la libertate al tuturor, nu doar al oamenilor.

– Ce vreți să spuneți?

– Spre exemplu, de ce picăturile de ploaie sunt compuse din apă, ce norii nu și-ar dori să fie mai sofisticați și să care picături de limonadă? Sau cum ar fi o ploaie de caffe-latte? E?

– Mda…

– Chiar poimâine vom avea o paradă a rodiei în care vom protesta împotriva lipsei de simpatie față de drepturile PTGHT.

– Mai specific?

– Drepturile Pantofilor cu Toc De a se Considera Ghete și de a fi purtați cu șosete.

– Și pentru ce altceva mai militați?

– Pentru dreptul la liberă exprimare al soșelelor cu două benzi, dreptul unei jumătăți de a nu fi confundată cu cealaltă, dar de a putea pretinde, la nevoie, că este sora ei geamănă, dreptul piciorului stâng de a soma natura să-i răspundă în termen de douăzeci și cinci de zile de ce nu se află în locul piciorului drept, dreptul codului civil de a fi descifrat din motive comerciale, dreptul pantalonului de a primi răspuns la întrebarea ”cine a fost primul, nasturele sau fermoarul?”, dreptul gemenilor de a fi numiți frați leu sau balanță, după zodie, dreptul exprimării de a fi liberă să se supună tăcerii, dreptul dungilor verticale de a le numi pe cele orizontale ”niște obosite”, că prea stau întinse tot timpul, dreptul dungilor verticale de a se simți ofensate și a reacționa ca atare, precum și pentru multe alte drepturi pe care le considerăm vitale.

– Și cei pe care se presupune că-i reprezentați ce părere au despre toate acestea?

– Nu știm, nu i-am întrebat. Bine, am fost și ocupați.

Întunecat de ziuă

Deschise ochii cu un soi de zbucium scurt și parcă privea înapoia lor. O beznă lăptoasă curgea dimprejur, năvălind peste încercările sale de a respira adânc, sufocându-l. Un strigăt se desprinse din disperarea cu care se târa prin întuneric și căzu în adâncul lui ca un trăsnet. Înaintă pe muchiile coatelor și tâmpla i se izbi de un perete mâzgos. Un miros puturos și greu îi astupa nările și îl lovea în toate simțirile, căutând să-i nimicească suflul. Nu știa dacă fugea de viață sau de moarte, dar simțea clipele ca pe niște gheare ce-i spintecau orice încercare de a mai fi. Se ghemui în ceea ce-și închipuia că era o băltoacă, fără a-și da seama dacă era un semn de capitulare sau nu. Un mârâit cutremurător i se urcă pe șira spinării și-i zgudui timpanele. Dădu să se ridice, însă trupul i se cufundă într-un noroi clisos. Ridică la-ntâmplare o mână, ca și când șansa n-ar fi avut de ce să-l apuce ca să-l scoată de-acolo. Brusc, se trezi rostogolindu-se ca o poamă pe jumătate stricată, azvârlită într-o vale plină de mărăcini. Cu cât se ferea mai tare, cu atât înțepăturile erau mai adânci. Sângele-i țâșnea prin piele, părăsindu-i în goană corpul ca o victimă ce scapă din lanțurile torturii. Se prăbuși într-un nor de praf. I se păru că aude niște voci în depărtare, încercă să-și ridice capul, fără să izbutească. Deschise gura și dinții i se încleștară pe dată. Zeci de bice îl împresurară și începură să-l izbească sălbatic, răcnind ca niște vorbe de ocară expectorate de o furie de nestăpânit.Totul începu a se învârti amețitor, iar golul din el se umplea cu o iuțeală covârșitoare de gunoaie de tot felul. Înghițea spurcăciuni fără să se poată opune câtuși de puțin. Aștepta sfârșitul ca pe o ultimă și singură salvare. Se desprindeau dinăuntrul său toate lacrimile neplânse, răspândind ace de gheață ce străpungeau tufele de mărăcini. Curând toată valea fu acoperită de un veșmânt înghețat, iar rotirea furtunoasă încetă. Un fir de vânt rece trecu pe deasupra trupului său încremenit și-i adună șiroaiele de sânge într-unul. Șuvița roșie înainta lin printre acele de gheață, accentuându-le strălucirea. Un cor de râsete ca un vuiet împânzi valea. Era imnul iertărilor de sine înălțat deasupra lui de ușurința cu care lăsase să-i scape printre degete petala de frumusețe culeasă cu atâta chin. Nici nu știa când o scăpase, căutase îndelung s-o dăruiască cuiva care o putea avea în grijă mai bine decât el. Nu băgase de seamă că se pierduse de sine atunci când lăsase întunericul să pătrundă în sufletul său. Albul pătat nu mai e alb, aproape pur nu există. Pata întunecoasă se întinsese iute ca o picătură de cerneală scursă pe sugativă, numai că ea nu se mărginise pe o bucată de alb, ci jinduise a-l învălui cu lăcomie pe tot. Dar el nu știuse că e o greșeală să fii îngăduitor cu întunericul. Încă mai respira. Câțiva fluturi își luau zborul de pe vârful nasului său, unul câte unul, pornind dintr-o suflare care nu era a lui, ci a câtorva rămășițe de bună purtare. Zăcea încâlcit fără habar de nimic. Întinderea de alb din jur era o splendoare pe care o putea îmbrățișa doar un cer de inimi strânse laolaltă. Fluturii aveau un zbor suav, ca un cântec de leagăn șoptit de un fulg ce se plimba agale pe corzile unei harpe. Deschise ochii cu greu, de parcă ar fi stat atârnate stânci de pleoapele lui. Nu vedea decât o potecă prăfuită care urca la deal, iar împrejur negura plutea nestingherită. Se ridică secătuit de puteri și porni la drum. Sub tălpile încălțărilor lui se aflau două ace de gheață, dar nu știa de ce avea impresia că pașii îi calcă pe bătăi de inimă.

Răspântia

– De-ar fi să jur că nu-mi asum dreptul viață, ar fi o simplă-mprejurare poleită cu recunoștință, îmi e de-ajuns că am străpuns prin suprafață, luând puterea de a fi drept o povață. Nimic nu-mi dăruiește-ntâietatea, te rog să-mi ierți pornirea de a lua cuvântul, de mi-ar fi fost o călăuză chiar dreptatea, mi s-ar fi spulberat în prim impuls avântul.

– Nici n-are rost să te căiești pentru că ești, căci dinaintea rostului stă totdeauna firea, trecutului îi vine bine și dezamăgirea, la fel cum e prilej bun de odihnă faptul că te mai poticnești.

– Dar cum era acolo sus? fiindcă-nălțimi mai mari ca înflorirea nu se pot atinge, Înțelepciunea razelor e reflectată în apus, ori clipa e de partea celui ce învinge?

– Între petale nu se află trădători, cum printre stele albul norilor pălește, luptele nu se dau vreodată între flori, iar calea dreaptă nu se nimerește. Zborul nu se-nfiripă pe mărimea unei aripi, iar ochii nu pătrund suflu de suflet, arta de-a admira se naște-n dragostea de a clipi și simfonia simțului are pe portativ și-un tunet.

– Ce va să fie voi primi cu drag, iar întâlnirea noastră-i binecuvântare, între bine-ai sosit și rămas bun e uneori o adiere, din limpezimea sentimentului se cerne gândul vag, menirea merge dincolo de vrere, tăișul negurii se rătăcește în uitare.

– În capătul din urmă se ivește o sclipire, e poarta devenirilor înălțătoare, vei ști dacă ai reușit să-ți dărui viața întru împlinire din cât de drept pășești în drumul spre plecare.

Din adâncimea ființelor ce nu ne spun o vorbă, căci felul lor de a trăi grăiește totul.

Târâș spre infinit

Mari adevăruri răsună din voce de copil,

Înțelepciunea prin candoare ne vorbește,

Rațiunea se apleacă-n chip umil

În fața inimii care din piept zvâcnește.

 

Un singur gest îngroapă miile de vorbe

Ce murmură neîntregitul ideal uman,

Sufletele însetate de speranță

Se-adapă dintr-o lacrimă ce stinge un vulcan.

 

În plecăciunea firului de iarbă îndoit

Stă neclintită onorabila purtare,

Parcursul unei vieți pe dată se găsi izbit,

O simplă adiere-l doborî,

Își ridicase fruntea peste rostul oricărei viețuitoare.

Insula tăcerii

Aici e loc destul pentru tot ce putea să fie orice zi. În acest loc încap infinite trăiri depline. Într-un colț stă așezată dreptatea – e aproape invizibilă, căci nimic nu e mai prejos, iar deasupra e doar cerul. Aici, arta de a trăi e unica știință. Aici nu e loc de cuvinte.

 

Spectacol de caritate

Actorul Casian Junescu are nevoie de sprijinul nostru. Talentul lui a demisionat la naștere, fiind înlocuit în funcție de complexul lui Euțip. Deși complexul este foarte vocal și își dă interesul să fie cât mai prezent în viața lui Casian, din păcate nu este o influență tocmai pozitivă, spectatorii râd la drame și plâng la comediile în care joacă distinsul om de hartă. Cea mai reprezentativă operă a sa este chiar marea reușită de a se distinge de o hartă care nu avea nici măcar formă de corp uman. Cu toate acestea, bilanțul victimelor sale este absolut sfâșietor, aproape toți cei care i-au urmărit prestațiile s-au îmbolnăvit de jenatită cronică și, chiar și după aplicarea tratamentului, pacienții riscă o recidivă chiar și numai dacă-i aud numele. Asociația Sprijin pentru Suferinzii de ei Înșiși a sponsorizat apariția cuvântului ”aproape”, poziționat înainte de cuvântul toți, pentru ca nici chiar ”toți cei care i-au urmărit prestațiile„ să nu sufere atât de mult pe cât o face el, din cauze oarecum diferite. Ce-i drept, Casian are totuși un admirator, pe acrita Pocina Cuifac. Dânsa a avut amabilitatea de a ne vorbi despre complexitatea artistică a lui Casian Junescu: ”Tot timpul am fost fascinată de capacitățile lui Casi, chiar eu l-am încurajat să devină și scenarist și s-a dovedit a fi un succes total. Chiar și acum scenele pe care le-a cărat de-a lungul timpului sunt în stare bună de funcționare. Când s-a făcut autor a fost cel mai amuzant, toți credeau că strigă ”ajutor, ajutor!”, a fost pur și simplu hilarios. Însă consistența capacităților lui iese la suprafață când se deghizează în regizor, atunci calitățile lui de autor și actor intră în scenă și nu se mai opresc: se dezlănțuie însușiri nemaiîntâlnite, primește roluri mari, joacă premiere de trei ori, o nebunie”.

Facem un apel umanitar către toți oamenii de bine: donați în contul lui Casian Junescu câteva aplauze, pot fi realizate chiar și cu o mână, important este să fie reale, pe cele de pe banda audio le-a învățat pe de rost.

Comunicat de lesă

În cadrul congresului de la Maifâs, specialiștii în specialiști s-au întâlnit pentru a discuta problematici de interes major. Prima pe ordinea de zi a fost dezbaterea privind obligația tuturor ființelor de a exista numai conform normelor impuse de Societatea de Liber Consimțământ Silit. Potrivit reprezentanților acesteia, ființele nu au capacitatea necesară de a trăi fără acordul entității mai sus menționate. ”Este absurd ca oamenii să creadă că pot să gândească pe cont propriu, după cum bine știm cugetul nu este statornic defel, el umblă fără încetare și există pericolul iminent să ostenească. De aceea, organizația noastră non-poftit vine în sprijinul oamenilor care nu l-au cerut, ținându-le gândul în frâu, ca nu cumva să ajungă pe cine știe unde și să se piardă. Au existat cazuri în care gândul a întrecut orice limită iar ofițerii de la vamă au acționat imediat și l-au trimis în judecată sub acuzația de pătrundere fără drept pe proprietate privată de libertate. Noi urmărim ca astfel de cazuri să fie izolate, gândul nu poate să umble pe nicăieri fără un act de indentitate și un număr de înregistrare, ca mai apoi să fie verificat în baza de date. Dacă nu corespunde nici unei descrieri ar trebui să-și petreacă tot restul vieții în Centrul de Respingere Constantă”, ne-a declarat profesorul doctor Teorian Neconcludescu Dezmăț. Membrii Comitetului de Numire a Celor Pricepuți și-au exprimat îngrijorarea într-un mod profund, afundându-se până la brâu în sudoarea oamenilor muncii. ”Această tehnică de relaxare ne permite să identificăm pericolele care-i pasc pe cei care nu constată inexistența lor. Din cercetările noastre reiese că șaptezeci și patru la sută dintr-un total necunoscut de subiecți sunt expuși la primejdii pe care nu le-ar fi întâlnit niciodată cu ochii deschiși. De aceea, am identificat un număr de multiple soluții, printre care confecționarea de paie de publică folosință în vederea observării cu ceafa a bârnei din ochiul altuia. Această anagramă a binecunoscutei zicale ne-a fost dezvăluită de marele răstălmăciitor Mucea Copertescu. Bineînțeles că paiele au fost importate din Statele Uimite ale Alergicii, tehnologia fiind atât de avansată că s-a lăsat pe sine în urmă. E groaznic să nu poți deschide ochii de teamă să nu afli că ești un speriat ce nu s-a văzut”, ne-a comunicat în mod oficial și răscolit de îngrijorare Grijulian Generoseptici Nemaiputescu, inspector de nemaivăzute în cadrul Institutului de Prevenire a Răspândirii de Logică.

Autoritatea de Asediu a obținut toate aprobările necesare pentru implementarea proiectului Un pai pentru fiecare chior, asigurându-se că normele ecologice au fost îndeplinite. Achiziționarea paielor s-a făcut din fondul public, iar plata eșalonată a datoriei rezultată din acest proiect atât de necesar nu este importantă pentru actualii cetățeni ai țării, debitorii nefiind nici măcar prezenți în planul de extindere a familiei.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2rznwHf

Serenadă în gând

Tăcerea-n tandrețea-i lasă albul foii curat,

Ea umblă suav, fără să lase vreo urmă,

E semn că justețea nu ține discursuri,

Tăcerea nu-i tăinuire, e chiar vocea firii

Ce liniști presară peste ce-i de-ntâmplat.

 

Dar iată că gândul i-o luă înainte,

Și-acum se deșiră de la un capăt la altul,

Se varsă agale grămezi de cuvinte,

Fărâme de suflu cioplesc jurăminte,

Ca pe-o năpastă foaia le ține-n spinare.

 

De ce acest zgomot nu se lasă uitat?

Căci capul răsună de tumultu-i năprasnic,

Să fie gândul pururea blestemat

Să bată cărări care nu duc niciunde?

Priviți cum gonește absurd de când lumea,

Tot caut-un rost care nu e al lui,

De ce-l mai trimiteți să plece departe,

Când tocmai aproapele-l cheamă arzând?

De ce îl tot puneți să-nvioreze deșertul,

Ce bine va face izgonirea-i și cui?

Lăsați-l o clipă să se odihnească,

O fi ostenit de când umblă hai-hui.

 

Unul peste altul se strânseră rânduri,

Ca niște năvoade se prinseră lanț,

Din patru colțuri slove se-abat

Cu furia furtunii ce schimbă cursuri de râuri.

Cu mâini de oțel rațiunea dă să-l înșface

E capăt de rând, n-are unde scăpa,

Aici va sfârși gândul acesta – își spuse,

Punctul e capătul, îl va condamna.

 

Dar el nu fugea de ele nicicând,

E un hoinar ce are-n sânge galopul,

Și ce ar mai fi ca de-o viaț-alergând

Pe unul ca el să-l împiedice hopul?

Sări peste punct și pasu-i fu salt,

De-aici înainte va urma începutul,

Un altul, desigur, căci foaia se-ntoarse

Și dragul de el îmbrățișă răsăritul.

 

Aici e o liniște profundă, aș zice,

Nu tu litere, cuvinte, concluzii,

E numai întindere pură… deplină,

Nici argumente, idei sau iluzii.

 

Ah, sublimă simțire, noi doi în sfârșit!

Ce bine că goana-mi s-a potolit,

Ce limpezi sunt mugurii contopirii!

Pe puntea tăcerii ne-am întâlnit,

Știam eu că poteca cea lungă

E calea cea dulce a devenirii.

Concediu fără termen de valabilitate

Un angajat devotat i-a solicitat șefului său o zi de concediu, în urmă cu patruzeci și opt de ore. Acesta din urmă, binevoitor cu timpul celor care lucrează pentru el, i-a oferit una dintre cele douăzeci și una de zile lucrătoare pe care i le pregătise special, chiar de anul trecut. Cine și-ar fi putut imagina ce urma să se întâmple? Întrebat unde își va petrece micul concediu, angajatul a spus că ”la o margine de lume, ca să fie mai ușor de găsit capătul vieții sale pământești”. Surpriza a fost mare atunci când l-au găsit fără suflare, atârnat cu fața la peretele din biroul său. Șocul a fost resimțit puternic de către colegii săi, unul dintre ei ne-a spus printre lacrimi: ”Am rămas uimit când l-am găsit spânzurat. Ieri, când l-am văzut măsurând funia, am crezut că e om de cuvânt și se duce să caute capătul zilelor, m-am gândit că se duce după celălalt capăt, că pe unul îl avea în mână. Însă, azi dimineață, am fost consternat să aflu că a fost neserios – a plecat după un capăt și s-a mulțumit cu nodul. Mi se pare dezolantă situația, vă spun sincer. Sau, ce să mai, e pur și simplu ridicolă. În primul rând, la fața locului nu s-a mai găsit nici măcar capătul pe care-l avea ieri în mână, cel al funiei. L-o fi ascuns de rușine, nu se știe, dar poliția a și demarat cercetările. Apoi, evenimentul s-a produs cel mai probabil noaptea, după ce toată lumea plecase. Așadar, nu tu capăt, nu tu zile, o dezamăgire totală, de ce să ne ascundem după deget?”. Polițiștii de la mimă organizată caută acum să stabilească cu exactitate motivul care l-a împiedicat pe colegul lor să exprime prin gesturi un cuvânt atât de simplu – ”onoare”. În ciuda comportamentului său deviant, angajatul nu a fost sancționat pentru dezinformare la locul de muncă cu privire la conținutul timpului liber și nici pentru mărturie mincinoasă în pauza de masă. Însă mărinimia patronului nu s-a oprit aici, angajatul primind în avans toate zilele de concediu rămase, în semn de solidaritate cu familia acestuia.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2pVrOb2

Curat ca lacrima

Curățenia de Paște începe din interior.

 

Întunericul dispare în lumina lumânării, iar umbrele se furișează pe la colțuri.

În față rămâne doar adevărul, care nu se sfiește să fie blând sau crud.

Nu rostește nici un cuvânt, dar ne privește drept în ochi.

A fost de ajuns, cu toții am înțeles ce e de făcut.

Un gând aleargă cu disperare spre noi.

Acum e prea târziu pentru uitare.

Avem sclipiri în priviri.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2o3pNrV

 

 

Copilărie sub roșu de apus

Ştia de mai multă vreme şi totuşi celui mic nu i-a suflat o vorbă. Ar fi fost oricum în zadar. Mulţi o porniseră de cu zori spre vetrele lor. Mare bucurie e când familia se reîntregeşte. Nici nu apucă fii şi fiicele să treacă pragul casei părinteşti că mamele îşi aduc aminte cum îi legănau de somn uşor. N-a fost deloc simplu să-i crească, au făcut totul chiar şi atunci când părea că nu se poate face nimic, orice pentru ca ei să-şi poată trăi copilăria. Sunt singurele clipe la care te-ai întoarce oricând, şi nici o mamă n-ar lăsa aceste trăiri să treacă pe lângă puiul ei. Nici ea n-a vrut s-o facă, deşi ştia ce va urma, toţi anii ce trecuseră i-au arătat că nu avea nici un motiv să spere că acum se va întâmpla altfel. Şi totuşi ceva în sinea ei licărea a speranţă. Se luminase de ziuă. Cei mici erau nerăbdători să iasă la joacă în faţa grajdului şi băteau cu copitele în poartă. Într-un târziu poarta fu întredeschisă. Doar unul dintre ei ieşi, ceilalţi îl priviră cu jind. Ar fi vrut să dea cu toţii năvală, dar învăţaseră bunele maniere chiar dacă erau atât de fragezi că măsurau zilele în zburdălnicii. Aşteptau cuminţi: pe semne că astăzi servim micul dejun separat, îşi spuseră. De parcă s-ar fi dus oricare dintre ei la sânul altei mame decât a lui. Aiurea, ar fi nimerit-o şi cu ochii închişi, că doar inima-i trăgea spre cea care i-a născut, nu stomacul sau ochii. Nici nu plecase bine cel dintâi şi ceilalţi se puseră pe joacă, acolo, în grajd. Pentru voie bună e loc destul oriunde şi oricând. Mamele ieşiseră mai din vreme şi se făcuse câtuşi de cât un spaţiu numai bun de hârjoană. Ştii cum e, nu e bucurie fără chiot, aşa că grajdul răsuna de hihote şi se oprea pentru o clipă numai când poarta se deschidea, apoi totul se relua numaidecât. De-afară nu pătrundea înăuntru nici un sunet. Ea zbiera pentru fiecare pui ca pentru-al ei. O lamă ascuțită curma copilării fără milă, iar cel care o mânuia nici nu băgase de seamă ochii îngroziți și urletele mamelor. Unul câte unul, ieșeau pe portiță gata să umple lumea cu voișia lor. Dacă i-ai fi lăsat să alerge în voie, nu s-ar fi oprit decât în amurg. Căci pentru un copil a alerga e însăși bucuria de a trăi. Paiele pe care zburdaseră ieri erau acum scăldate în sângele lor. Nici n-apucau să mai vadă o dată soarele că tăișul le și spinteca răsuflarea. De fiecare dată când poarta grajdului se deschidea o bucată din inima ei se rupea definitiv. Era mamă, la fel ca și celelalte oițe care-și văzuseră puii uciși fără vreo vorbă. N-a fost vreme nici măcar pentru un rămas bun, care rămas nu putea fi bun oricum. Deodată măcelul se opri. Un abur prelung venea dinspre omul care a răpus atâția miei atât de iute, chiar și lama ostenise. E drept că tot ce știa el că face era că pregătește carne proaspătă pentru niște comenzi primite din timp. Ea rămase cu capul lipit de bârnele țarcului și cu privirea țintă spre staul. Încremenise în ea gândul că cel mic are o șansă de scăpare.

În grajd mai rămăsese doar el, se așezase cu botul pe labele din față și câteva paie se lipiseră de nasul lui umed. Era posomorât, nu înțelegea cum de toți ceilalți ieșiseră la joacă mai puțin el – de foame uitase oricum. Întinse binișor vârful nasului, se lăsă pe o parte și adormi.

Ușa grajdului se deschise odată cu becul dinăuntru, apoi se închise la loc. Mielul tresări și deschise ochii. Seara venise parcă mai repede decât de obicei. Credea că toți ceilalți vor dormi afară, că doar venise primăvara de câteva zile. Dintr-un salt ajunse la poartă, începu să bată cu copitele în ea. Ce nedpreptate i se făcuse, nici măcar nu știa pentru ce era pedepsit, gândea el. Dar nu putea să stea locului, își luă avânt și sări cu putere pe scândurile ușii, gata-gata să le rupă. Nici el nu știa dacă aștepta un răspuns, însă un lucru era clar: i-ar fi plăcut să fie împreună cu ceilalți. Simțea că a pierdut o zi de joacă și asta i se părea crunt.

Când ieși afară avu sentimentul că se sufocă, păși înainte și simți paiele umede sub copită. Nu știa de ce o senzație de rău îl copleșea pur și simplu, doar avea să se întâlnească cu toți ceilalți, fusese iertat. O văzu pe mama lui privind fix, parcă nici nu răsufla. Ea căuta privirea omului, voia măcar să o privească în ochi înainte. Lumina palidă a becului agățat de o prăjină părea ca o flacără sugrumată încet. Mai făcură doi pași, apoi se auzi un icnet. Liniștea care se lăsase parcă înghițise un munte de durere și de aceea nu mai încăpea nici un sunet în ea. Întunericul din zare era ca o cortină trasă peste această clipă. O picătură de sânge căzu din vârful cuțitului pe paiele uscate și parcă văzduhul s-a cutremurat ca după o explozie.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2nErNGh

Hora unirii

Ploaia și picătura nu se puteau numi altfel, deci cred că inspirația de a le boteza așa e un dar divin. Cred că nu invetăm cât mai degrabă descoperim. Orice facem noi are la bază elemente deja existente. Noi facem combinații, nu creăm. Creația presupune construcție fără reper. O invenție ar fi, să zicem, denumirea unei zile a opta a săptămânii. Ia să vedem, cum ar suna? E greu, nu-i așa? Și mai presus de toate, e nefiresc. Tot ce vedem și avem ne-a fost dat, ca atare e o lipsă de respect să ne însușim orice. Asta nu înseamnă că nu ne putem bucura de frumuseți, dar în nici un caz nu-i o idee bună să încercăm să le deținem. Fiindcă, la urma urmei, nici nu vom putea, posesia lor e doar fictivă. Există mai multă logică în natură decât în hotărârile noastre zilnice. E și normal, natura e creația vieții. Îți dai seama cât de curat trebuie să fi fost primul suflu, ce splendoare a fost prima rază de soare sau ce feerie a adus primul mugur înflorit?

Cea mai mare realizare a omului este să viseze curat, cu toată inima, el nu poate crea ceva fără un punct de plecare, creația pură e să dai viață inimaginabilului, adică să începi de la absolut nimic.

Nici un element, nici o particulă, nici o istorie, nici o îndoială, nici un gând, nici o speranță, nici o faptă, nici un exemplu, nici un principiu, nici o lege, nici un trecut, nici o nuanță, nici măcar o floare. Doar respirând viață fără nici o întrebare, fără nici o căutare de răspuns. Un singur, simplu și total a fi. Fără nici un gest, fără soare, fără plânsul bucuriei, fără apă, fără nici o interpretare, fără roua dimineții. Fără un cap care să judece și să împartă, ci doar o rațiune a simțului desăvârșit.

Aceasta este într-adevăr prima sclipire.

Îmi încredințez viața ființei care a adus pe lume frumusețea. Ai văzut câtă lumină aduce un zâmbet sincer sau cu câtă gingășie se deschid petalele unei flori? Ai văzut cât adevăr spun ochii unui copil, l-ai înțeles dinainte să învețe să vorbească? Crezi că păsările dansează pe cer după ce se asigură că le ies mișcările la repetiție? Frumusețea e o certitudine. Se prea poate ca viața să ne fie mamă tuturor, o mamă iubitoare care ne va ocroti veșnic.

Dă-mi mâna, hai să credem în frumusețe!

Mare brânză

Juriul a deliberat, brânza câștigătoare este Ulcica. Concursul a constat în parcurgerea celor cinci probe de virtute:

  1. Proba vestimentară – unde toate brânzele și-au etalat ținutele de primăvară, întrecându-se în prospețimea ambalajului;
  2. Proba de probă – încercarea moarte n-are – toate brânzele au fost invitate să sară peste micul dejun fără avânt (menționăm că micul dejun a fost amplasat intenționat la o distanță egală cu diferența dintre raportul calitate – preț);
  3. Proba ”Cine-i vaca?” – feliile participante au fost puse în fața unui șir de animale, printre care și vaci. Din păcate, nici una dintre brânzele premium prezente la concurs n-a reușit să distingă porcul de capră și nici vaca de pajiștea din spate;
  4. Proba ”N-ai tu treabă” a făcut deliciul concurenților – toți participanții s-au întrecut în scrierea pe ambalaj a datei de producție cu un creion fără mină. Este proba la care concurenții nu au putut fi departajați, toți au obținut punctaj maxim. Așadar, domnia datei de expirare a fost instaurată, iar cea de fabricație rămâne o surpriză;
  5. Proba de imaginație le-a dat bătăi de cap tuturor celor prezenți, a fost foarte dificil ca cineva să-și închipuie că oamenii sunt conștienți că au consumat mai multe diminutive decât lapte în ultimii ani.

Brânza Ulcica a fost decorată cu Ordinul Ugerelor de Aur, treapta întâi, scara Icter. Este singura brânză care a obținut titlul ”Valea-n bucate” de trei ori consecutiv, fiind medaliată și la concursurile internaționale de estetică și fotografie. Brânza Ulcica este produsă de o companie românească adusă cu barca de peste hotare. Ne bucurăm că pe plaiurile noastre nu mai este la modă gândirea retrogradă conform căreia vacile ar face brânza, nu companiile. Grupul Aisberg salută poporul român pentru inteligența de a fi în pas cu lumea modernă. Iaurțelul, brânzica și cașcavalerul produse de compania Smart Food România sunt compuse din ingrediente alese cu grijă, atent elaborate, mărturie stă schema de mai sus.

 

 

 

Distribuție fără contribuție

Deci joc de zici că nu-i adevărat. Dacă n-aș fi eu, ar fi scoase la vânzare toate scenele din lume. Roluri mari, domnule, roluri mari. Bine, mi se trage și de la rulourile bunicii, uite-așa, cât încheietura mâinii le făcea. Am debutat ca sughiț, toată lumea mă știa, eram inconfundabil. Însă de departe cel mai bun rol al meu a fost cel al unui nas înfundat, într-un spectacol de o justă profunzime. Bine, am avut și șansa de a colabora cu regizori din noul val, ceea ce m-a adus în fața unor experiențe nemaiîntâlnite. Spre exemplu, anul acesta a avut loc primul spectacol printre scaunele din sală, iar publicul a stat pe scenă. Cine și-ar fi închipuit că arta teatrală poate ajunge la un asemenea nivel? Ca să nu mai spun că cel mai mare succes l-am avut cu piesa ”Ușa-nchisă”. Spectacolul s-a jucat de fiecare dată cu ușa încuiată și nimeni nu a avut voie în sală. Succesul a avut un răsunet așa de mare că a trebuit să mutăm clădirea teatrului cu totul pe o colină pustie, aplauzele erau asurzitoare. Imediat ce am ajuns acolo cineva a scos boxele din priză și totul a revenit la normal. Am scris și câteva cărți, m-am gândit să fac ceva ca să nu mă mai ia somnul când citesc. Bine, nu am pretenții de scriitor, eu sunt vizionar la bază, la mijloc pilduitor de zei și pe deasupra mai sunt și premiat. Am luat și premiul Popel pentru cifrelatură, plecasem să-mi fac un sendviș, și dacă tot era în drum, am luat și premiul. M-am și mirat că l-am găsit din prima, era lângă muștar și mie-mi place mai mult să m-aud vorbind. Întorcându-mă la regie, că tot am pomenit de ea mai devreme, trebuie să vă spun că am lucrat cu profesioniști în toată regula, de la ei am învățat că fără un delfin viu pe scenă n-ai cum să vorbești despre frumusețea mării. Costuri mari pentru idei mici, ar zice unii, dar să știți că a fost dat un decret de lege prin care orice opinie legată de un act cultural (și nu numai) să fie emisă de către o persoană implicată, altfel se consideră o critică nejustificată și condamnabilă. Una peste alta, vă spun, nici nu e nevoie să mă vedeți jucând ca să vă dați seama că sunt un actor desăvârșit, e suficient să-i ascultați pe cei care mă laudă. Acum am un nou proiect semnat de cine avea pix la el în momentul ăla, ceva fabulos! Scaunele din sală sunt orientate spre ieșire și spectatorii sunt liberi să-și închipuie ce vor. Nu există scenariu, decor, scenografie, act artistic, lucruri din astea depășite. Publicul trebuie numai să vină la timp. Este un proiect în care cred foarte mult, el însuși mi-a promis că o să iasă super. Înainte să închei, doresc să vă invit la magazinul meu de citate colorate. Practic, e vorba despre un bol cu mai multe cuvinte pe care cu toții le-am rostit cândva, sau cel puțin le-am gândit. Este responsabilitatea fiecăruia să-și aleagă din urnă cuvintele și să le lege în felul în care le-a rostit. Uitasem să precizez, intrarea este liberă pentru câini de nevăzători, deoarece nu au voie înăuntru. Puteți veni și cu înghețată dacă o lăsați la noi în congelator și plecați. Și pentru că ați fost atât de simpatici și m-ați ascultat până acum, vă ofer două bilete la premiera piesei ”Un sac de aplauze”, în care rolul principal e jucat de secundar, iar cel secundar de minutar. Vă costă o sută optzeci și patru de lei fără taxa pentru valoare, deocamdată nu poate fi adăugată.

Sursă foto:

http://bit.ly/2maIsVH

Avânt pentru o neclintire

Martin se trezise de astă dată dis-de-dimineață, hotărâse ca drumul pe care urma să-l parcurgă în ziua aceea să poarte pecetea pașilor lui. Nimic nu-i mai potrivit decât să lași lucrurile în legea lor. Așadar, mersul pe propriile picioare este singura cale firească de a călători, căci dacă ți-era menit să te miști pe roți, Dumnezeu te făcea bicicletă. Lui Martin îi fu pe plac acest adevăr și vru să-l pună în aplicare. Își puse pelerina de ploaie și ieși pe ușă. La ora aceea îi puteai găsi pe cei mai oropsiți dintre oamenii muncii. Dacă n-ai văzut pe cineva care se uită bine în jur înainte de a se așeza pe unul dintre zecile de scaune libere, ai toate șansele să zărești un astfel de om dacă te pui la drum în creierii nopții. Această sfială nu vine din teamă, ci mai degrabă din bun simț. Închipuiește-ți o sală plină cu scaune goale. Dacă există un om care e în stare să întrebe dacă e cumva vreunul dintre ele rezervat, mai precis cel pe care urmează să se așeze, acela e un om care nu numai că se gândește la aproapele lui, dar ia în considerare dorințele și necesitățile sale. Martin fu surprins mai degrabă de mulțimea de oameni care se afla în drum spre lucru la acea oră a dimineții decât de specificul ei. Nu se aștepta să găsească o aglomerație la ora respectivă, nu și-ar fi imaginat că e o bătălie atât de mare chiar și pe locurile cel mai puțin călduțe din societate. Ar fi tins să creadă că toți se bat pe ora aceea târzie la care se trezesc cei care au obective care nu țin cont de viața altora. Mergea țanțoș ca de obicei, însă ploaia îi intra în ochi. Înclină capul într-o mișcare demnă de o schimbare care trebuia musai făcută. Brusc ochii i se ațintiră spre asfalt, iar ceea ce văzu îi schimbă definitiv modul în care privea lumea. Familii întregi de melci spoite pe asfalt, care mai de care mai mic, fără cochilie și fără apărare în fața pașilor grăbiți. Se aplecă încet spre asfalt, apoi se trase brusc la loc. Nu-i venea să-și creadă ochilor. Râme spintecate, gândaci striviți, trotuarul arăta ca un câmp de luptă. Ploaia se oprise, dar umezeala continua să scoată melci și râme de prin tufișuri. Ieșeau de după borduri ca niște copii care dău navală pe poarta școlii după ultimul sunet al clopoțelului; viteza nu era aceeași, dar bucuria da. Se aplecă din nou lângă o râmă care se zbătea din jumătatea nezdrobită. Lângă ea, o alta zăcea nemișcată, deși era mult mai puțin sfârtecată. O luă pe cea încremenită în palmă, se gândi că poate în pământ ar sta mai bine, indiferent dacă își va mai reveni vreodată sau nu. Lui Martin i se tăiaseră picioarele. Pentru prima dată simțea suferința altei ființe care nu îi semăna la trup. Păși cu grijă, să nu cumva să strivească mulțimea de vietăți din jur. Zări un loc cu pământ mai afânat și se porni într-acolo. Firicelul roșu din mâna lui se clinti ușor, îl simți ca o bătaie firavă de inimă. Scârmă pământul ușor cu degetul și așeză râma în micul șanț pe care îl făcuse. O întinse cu grijă și se bucură că nu săpase mai adânc, ar fi fost trist să o rănească pe alta care stătea liniștită, învelită cu plapuma dătătoare de viață pentru a o salva pe ea. De cum se văzu pe pământ, râma se învioră. Martin o privi câteva clipe și apoi o acoperi cu stratul protector care îi venea ca un pansament. Se întoarse pe trotuar cu gândul să-i ferească pe toți din calea pașilor grăbiți. Micii limacși i se lipeau de vârfurile degetelor, putea lua câte șapte-opt deodată. Găsi un băț subțire și cu el pescuia râmele întinse pe asfalt. Se uita cu mare grijă în jur, erau și melci cu cochilii cât bobul de orez. Ce minunății îi era dat să vadă! Și totul pornise de la o plecare de cap. Orașul începuse deja să se trezească. Zgomotul mașinilor se auzea din ce în ce mai tare, iar trotuarul se umplea de forfota oamenilor care se îndreptau grăbiți spre serviciu. Martin se tot așeza în fața câte unui pâlc de melci și râme, pentru ca oamenii să îl ocolească și astfel să protejeze ființele până când ajungea să le ia din drum. Numărul răniților și decedaților crescuse considerabil de când strada se populase, iar Martin nu mai făcea față situației; nu știa dacă să-i ia din drum mai întâi pe cei răniți sau pe cei nevătămați, începuse deja să cântărească șansele unora sau altora de supraviețuire. Știa prea bine că și dacă s-ar fi lungit pe trotuar în fața lor, tot n-ar fi salvat decât o mică parte din acele viețuitoare, că doar nu-i putea face atenți pe toți care treceau. Pentru o clipă avu un impuls puternic care-l împingea să meargă dinaintea fiecărui om și să-i spună: ”Te implor, ai grijă pe unde calci. Măcar uneori.”. Făcu un pas în față, dar se opri. Orice-ar fi făcut de acum înainte, nu mai putea trece mai departe indiferent. Începu din nou să picure. Valuri de melci și râme ieșeau de după gardul viu, ca într-un fel de urare de bun venit adresată ploii. Martin tresări, făcu un pas înainte cu gândul să-i oprească. Sub picior simți cum o mică pietricică se frânge. Ridică talpa, un pui de melc zăcea strivit de asfalt, și dacă nu s-ar fi aplecat, nici măcar nu l-ar fi observat, atât de mic era. Curând ochii i se umeziră. Se bucurase mai devreme că poate vedea ce minune e frumusețea, că a văzut de aproape trăsăturile fine ale ființelor din jurul lui, niciodată nu le privise atât de atent, iar acum ochii i se înecau în lacrimi. Își dădu seama că nici măcar nu izbutise să apere frumusețea, deci să participe la facerea ei era peste puterile lui. Căzu în genunchi și ridică mâinile spre cer, spunând: ”Doamne, ce mic sunt!”.

Serviți o cafteluță?

Curtea Internațională a Drepturilor omului condamnă comportamentele deviante ale celor care solicită un loc de muncă pentru a-și întreține familia, este inadmisibil ca un om care muncește deja să intre în contact cu asemenea informații care îi pot deregla starea de comuniune cu frișcă. Acel om are dreptul de a se gândi la planificarea vacanței și nu la câte înghețate vede un copil la alții până ajunge să mânânce și el una. Zilnic se săvârșesc josnicii grave, iar organizația noastră își propune multe prin programele sale. Vrem ca oamenii să nu se simtă egoiști atunci când preferă să-și facă rău lor înșiși decât bine altora. Nimeni nu e obligat să trăiască mult, de ce să nu-și aprindă omul o țigaretă din oră-n oră? Omul are dreptul de a nu alege să reducă dimensiunea viciului său. Nu, domnule, omul năpădit de vicii nu este slab, ci doar un dulap încăpător. Toți cetățenii sunt plini de drepturi. Dumneata ai dreptul să trăiești de pe o zi pe alta, dânsul are dreptul să aibă câte mașini poftește. Dumnealui poate să fie mulțumit cu ce i se oferă, în timp ce dânsul are tot dreptul să hotărască cum și cât anume i se cuvine dumnealui să primească. Să fim cinstiți, săracul are tot dreptul din lume să se culce de foame și uneori chiar abuzează de el. De ce n-ar fi și bogatul liber să nu-i pese de lipsurile altora? Vedeți? toată lumea e mai plină de drepturi decât de necesități. Este o crimă să nu guști din paste în Italia, acolo pun și ou! Și e altceva, domnule, la ei cântă gâinile la mandolină și cocoșii clocesc idei. Plus că furculițele de-acolo au gust de căpșuni. Nu vă mirați, câțiva copii din România ar putea afla asta pe pielea lor, am înțeles că sunt câteva clinici medicale care chiar acceptă să-i trateze ca pe niște oameni, numai să achite integral costurile înainte de a începe tratamentul. Cineva spunea că cei din clasa muncitoare nu ar avea drepturi. Nu există așa ceva! Ei au dreptul penal și dreptul civil, amândouă parcă ar fi create special pentru ei, așa de bine li se potrivesc. De fapt și de drept, societatea modernă este orientată spre evoluție, așa am reușit să ne îndepărtăm atât de mult de responsabilități. Practic, singura datorie pe care o mai avem este la bancă. Și nu, nici măcar nu se află în cutia de valori sub formă de datorie morală. Dar oamenii pot să spună una și să facă alta, noi îi susținem, e dreptul lor, nu?

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2lYOjJP

Ecuația necunoscutei fatale

x

Bună ziua, noi cercetări au fost efectuate în cazul tânărului de perspectivă găsit fără suflare în locuința sa săptămâna trecută. Conform specialiștilor de la crimă organizată, morcovul găsit în mâna tânărului nu este un simbol al vreunui cult satanic, fapt confirmat și de Wikipedia. Mai mult decât atât, tânărul se pare că avea preocupări culturale, studia foarte mult lucrurile despre care se spune că sunt interesante și importante. Ciupel Trifoiu era un tânăr la locul lui, așa ne-a spus chiar și colegul lui de bancă din liceu. ”Îmi amintesc că-mi spunea des : am morcovul, dacă mă ascultă la chimie chiar dacă am două note?” , ne-a declarat tânărul, ajuns aproape adult, printre lacrimi. Ele puteau fi de crocodil, dar până nu-i va măsura cineva lacrimile, nu ne putem da seama dacă chiar așa erau. Mai există și problema vârstei, ce tip de crocodil era, matur sau pui, nu putem să lansăm opinii fără o bază reală, avem o responsabilitate față de cei care ne urmăresc zi de zi. În altă ordine de idei,  vecinii nu au auzit nici un zgomot din apartamentul lui de când s-a mutat în bloc, cu excepția zilei când a primit niște ochelari virtuali care-l ajutau să-și închipuie că se bucură, atunci a scos un chiot de s-a auzit și la P3, unde, din câte se spune, la etajul unu stă un domn care a aflat în somn că în interiorul lui se află închisă o doamnă. Știrea nu a fost încă verificată, însă poliția și procuratura au intrat pe fir și sperăm ca în zilele următoare să aflăm și adevărul care ne interesează pe toți: cine e doamna aceea, de ce nu a țipat dinăuntrul individului când acesta se afla într-un loc public populat, dacă l-a văzut cineva pe respectivul încercând machiaj de sculptare, dacă nu îi este rușine de o doamnă când face baie dezbrăcat, dacă i-a oferit o floare de întâi martie, dacă a întrebat-o cum o cheamă înainte să se gândească dacă e cel mai bun lucru să se transforme în ea? Toate acestea și multe altele într-o ediție specială. Luăm un minut de publicitate și ne întoarcem la știrile care contează. A, era să uit, polițiștii au descoperit cauza morții lui Ciupel Trifoiu în istoricul accesărilor de pagini, se pare că tânărul căutase pe motoarele de căutare mai multe variante: îmi e foame? ce să mănânc, ce mănâncă un băiat de douăzeci și opt de ani, ce mănâncă un băiat de douăzeci și opt de ani din Ialomița, ce ar putea să mânânce un băiat de douăzeci și opt de ani din Ialomița? Cu ultimele puteri, după opt zile de căutări, băiatul a încercat o ultimă variantă: ce poate mânca Ciupel Trifoiu, bărbat de douzeci și opt de ani, din Ialomița, strada Cunoașterii Online, bloc 22, scara Z, apartament 21, care a avut oreion la 4 ani. Internetul nu a generat nici un rezultat și tânărul a decedat în urma înfometării. Internetul este anchetat în stare de libertate, sub acuzația de omor din culpă. Părinții au suspectat că ceva este în neregulă fiindcă nu mai primiseră un ”îmi place” de la el de câteva zile. Îndurerați, aceștia i-au adresat internetului câteva cuvinte: ”Netule, îl cunoști de când era puștan, i-ai fost alături zi și noapte, tot ce știa, aflase de la tine, cum de nu l-ai ajutat și de data asta? Nu ai suflet dacă nu trimiți acest mesaj măcar unui prieten din listă”.

Din lacrimi s-au născut splendorile

natura-e-magie

O lacrimă, atât a fost de-ajuns să cadă,

Și azi-ul de atunci a încolțit

Sub pleoapa unui viitor prea învechit

De ochii obosiți de-atâtea câte-au neglijat să vadă.

 

Un singur fir de viață mușcă din pustiu,

Iar rana lui respir-așa adânc c-adună norii,

Credeați că s-a pierdut în infinit suspinul florii?

Nici gând! iată-l smulgând suav seninul ploii,

O simplă picătură a născut tot ce e viu.

 

Eu știu că plânsul lui e ciripit pe ram,

Și nu e chip să-i oglindească frumusețea,

Pe el nu l-a putut vreodată doborî tristețea,

Venise din lumea la care noi visam

Când ne clădeam din fantezie tinerețea,

Când ne suiam pe clipă și porneam în zbor,

Desenând zarea din poveşti nemuritoare,

Dând universului, cu gândul, un ocol.

Ultima lui umbră şi-a-ndreptat faţa spre soare,

Şi s-a desprins fără să ceară amânare,

I-aţi retezat pământului, grădina cu flori a cerului,

Un braţ prins într-o veşnică îmbrăţişare.

1 img_20161209_140441 img_20161209_140518

 

Un singur fir de viață mușcă din pustiu,

Iar rana lui respir-așa adânc c-adună norii,

Credeați că s-a pierdut în infinit suspinul florii?

Nici gând! iată-l smulgând suav seninul ploii,

O simplă picătură a născut tot ce e viu.

natura-e-magie